despre broscute, serpisori si vaporase cu legendary pink dots

În dimineaţa zilei de vineri 22 mai m-am trezit foarte mahmur după 4 ore de somn. La ora 12 trebuia să fiu la Hotel Capitol să vorbesc pentru Sunete cu Legendary Pink Dots care aveau să decoleze peste trei ore. Eram toţi (şi eu, şi ei) epuizaţi după două nopţi de concerte la Control. Eram totuşi liniştiţi, ne făcusem bine treaba, înţelesesem ce era de înţeles. Tot publicul (diferit în cele două seri) se prinsese cumva că e vorba de ceva de care nu dai cu nasul prea des. Am vorbit cu Ka-Spel şi The Silverman ca trei babe vreo oră, discuţie din care o parte e mai jos.



Victor Stütz: Cum v-a placut aici (concertul, publicul şi tot)?

Edward Ka-Spel: a fost o experienţă absolut extraordinară. Nu stiam la ce sa ne aşteptăm venind prima oară în România, aşa că am fost foarte deschişi. Am fost surprinşi cât de mulţi oameni au venit şi cât de calzi au fost.

The Silverman: În ambele nopti. Prima a fost mai intima, pentru ca au fost mai putini oameni, iar a doua noapte show-ul cel mare. Cu sala plină şi tineret şi dans şi reacţii puternice.

VS: Ce puteţi să-mi ziceţi despre Plutonium Blonde? Eu l-am pus în topul meu pe anul trecut.

EK: E albumul la care am lucrat cel mai mult (ca timp), cam un an. Ne-am consultat de la început între noi: unde vrem sa ajungem cu albumul? Toată ideea, conceptul de Plutonium Blonde a venit de la TS. După atâţia ani, când scoţi atâtea albume, devine destul de greu să surprinzi oamenii. Muzical, pasiunea e la fel de arzătoare ca la început, dar cum scoţi ceva care să faca diferenţa (cum am făcut noi)?

TS: Ştiam de la început că în schiţele pe care le aveam sunt nişte idei foarte bune, că va ieşi, probabil, un disc clasic. Am stat mult perfecţionându-l şi distilând viziunea care urma să fie prezentată pe album. Cred că este atât cât se poate de aproape de perfecţiune. VS: Sper să ajungeţi chiar şi mai aproape.

EK: Întotdeauna poţi ajunge mai aproape. Dacă atingi perfecţiunea cam e timpul să te opresti.

TS: Am dat o mare atenţie detaliilor, nuanţelor, fiecare piesă are o poveste de zis, pentru că fiecare a fost făcută în alt fel, cu idei venind din toate părţile. Spre exemplu o piesă [Faded Photograph] cu sunete de vapor pentru care am făcut nişte studii pe Rin, acolo unde se desparte când intră în Olanda. Mi-a plăcut întotdeauna sunetul vechilor motoare diesel şi am mers pe asta, iar Edward a venit cu eticheta perfectă, cu versurile perfecte pentru piesă.

VS: Cum a fost turneul de promovare?

EK: Foarte lung. Am testat anumite piese de pe album (ca Rainbows Too?) cu mulţi ani înainte, şi toate piesele pe care le-am gândit au suferit mutaţii în turnee, au crescut. De-asta cânti live doar, ca să vezi ce aşteaptă oamenii de la tine.

VS: Sunteti vegetarieni. V-au dat ceva să mâncati pe-aici?

EK & TS: [râd] Pizza şi salate!

VS: Trebuia să fi mers la mânăstiri, acolo au nişte mâncăruri extraordinare.

Cum a evoluat fanbase-ul de-a lungul anilor?

EK: Prima scrisoare de la un fan a venit din Norvegia [râde], în ‘80.

TS: Una din primele a venit din Vancouver de la cEvin [Key] care mai târziu a înfiinţat Skinny Puppy (cu care am fost şi la acelaşi label) şi ne zicea că este foarte impresionat şi vrea sa ne însoţească în turneu cu Portion Control.

EK: Primeam telefoane de la cEvin şi de la Bill Leeb de la Front Line Assembly, care veneau şi la concerte. Aşa au început şi colaborările cu ei. Iar ei au ajuns mari. E ciudat cum merg lucrurile. Noi n-am avut niciodată mare audienţă în ţara noastră, de-aia ne-am şi mutat în Olanda. Acum 30 de ani aveam o gagică acolo, lucra la radioul naţional, si ne-a cântat foarte mult la radio, iar oamenilor le-a plăcut.

VS: Probabil că v-a plăcut foarte tare acolo dacă mai staţi şi acum.

EK & TS: Nu chiar, dar tinzi să prinzi rădăcini, îţi faci o familie... Nu e nimic minunat la Olanda, dar e un loc OK în care să trăieşti. Dar oriunde ai trăi apar chestii enervante, mai mici sau mai mari.

VS: Vă e dor de UK?

EK: Câteodată. Îmi dau seama abia acum că Londra e un oraş extraordinar, abia acum am învăţat să-l preţuiesc cu adevărat. Mă întorc acolo destul de des.

VS: E evident că ascultaţi atâtea chestii mişto. De unde pornirea atât de puternică să creaţi muzica voastră? Şi eu sunt înnebunit după muzică dar nu creez.

TS: Sunetul, trebuie tot timpul să asculţi sunetele. Când mergi printr-un oraş trebuie să fii atent la felul în care sunetele relaţioneaza între ele, iar asta poate fi baza unei idei muzicale.

VS: Deci oraşe diferite au sisteme acustice diferite?

TS: Absolut. Cel de aici e foarte bun. Dacă mergi, spre exemplu, într-un oraş cu apă, ca Veneţia, se va auzi cu totul altfel. Contează fiecare clădire. Am fost spre exemplu la o mică catedrala catolica în sudul Franţei, şi înauntru cred că sunetul ar fi cel mai bine descris ca “linişte apăsătoare”. O liniste pe care aş putea-o lega de Hallway [To The Gods], o linişte spatioasa.

VS: Aici aţi intrat în biserici?

EK & TS: Nu, ne-am plimbat pe străzile lăturalnice, am fost în magazine de antichităţi…

VS: Trebuia sa fi intrat într-o biserica ortodoxă. Sunt complet diferite, sunt mult mai mici, ideea e sa fii mic, umil, în faţa lui Dumnezeu.

TS: Da, am observat cât de mici sunt bisericile aici!

VS: Da, la ţara sunt chiar mult mai mici, trebuie să te apleci ca să intri. În lumea catolică Dumnezeu e măreţ, monumental, te striveşte prin imensitatea lui, la ortodocşi trebuie să te apleci.

TS: Am mai fost prin parcuri, la un lac, ne-au plăcut clădirile vechi, am încercat să vedem cealaltă faţă a oraşului. Herăstrăul e obligatoriu de văzut în Bucureşti. Mi-a plăcut un cârd de ţestoase aliniate pe un buştean, şi am stat acolo şi le-am privit. Apoi a apărut un şarpe de apă.

VS: Şi se uitau şi ele la voi?

EK: [râde] Cred că erau ocupate unele cu altele.

TS: Cred că data viitoare când venim ar trebui să mergem şi în partea rurală a ţării, unde am înţeles că e un aer de acum 300 de ani, cu cai şi căruţe, şi tot felul de chestii de-astea. Cred că suntem foarte norocoşi că putem să călătorim mult şi să absorbim toată această diversitate, şi toate aceste experienţe (care ulterior se reflectă în muzica noastră).

VS: Am citit de-a lungul anilor o gramadă de review-uri despre voi. Şi erau contradictorii între ele, unele chiar inlauntrul lor. De ce credeţi că se întâmplă aşa?

EK & TS: Pe noi oamenii ori ne iubesc ori ne urăsc, nu prea e nimic la mijloc. Nici nu ţi-ar veni să crezi câta ură e acolo. Unii ne văd ca pe o trupă hippie, şi îi deranjează foarte tare. Nu ştiu, o fi şi ceva adevărat aici, dar oricum e o parte mică a adevărului. LPD e o trupă greu de pus într-o categorie: nu poţi să zici că e industrial, hippie, space, avangardă, psihedelic, rock, doar este - înlăuntrul propriilor reguli, care în principiu înseamnă că nu sunt reguli. Ăştia suntem noi, nu suntem diferiţi deliberat. Unii sunt individualişti în mod deliberat [îşi imită propriul sunet odată ce l-au obţinut]. Noi nu am formulat niciodată: “ăsta e sunetul pe care trebuie să-l urmărim, stilul ăsta!” Nu suntem nici fashionable nici unfashionable, şi asta îi pune în dificultate pe unii.

VS: Da, iau doar anumite elemente şi le exclud pe celelalte: asta e de aici, asta de aici, asta de aici etc. Problema e că nu ascultă muzica.

TS: Muzica noastră e ca o oglindă. Unora nu le place sa se privească în oglindă.

VS: Influenţa spirituală?

EK: Nu predic, nu am să le spun niciodată altora cum să-şi traiască viaţa. Vorbesc despre propriile mele experienţe dar voi vrea întotdeauna ca ceilalţi să faca orice doresc. Nu zic că aşa trebuie, zic că aşa este my way. Dacă oamenii vor să ia ceva din asta, foarte bine, dar eu nu am nici o responsabilitate. Să se uite cel mai bine în ei, acolo-s răspunsurile, mai bine decât în orice religie. Văd rostul religiei, nu ader la nici una, deci răspunsurile spirituale vin dinăuntru.

TS: Şi asta se vede foarte clar în ceea ce facem. Este o influenţă inevitabilă, sunt nuanţe care se văd dacă eşti deschis să arăţi creativ diferitele influenţe din tine.

EK: Avem un cult al nostru, nu voi nega asta, dar este un cult deosebit, fără reguli.

VS: Suna cam bine pentru un cult.

Şi fanii ce/cât credeţi că primesc din tot ce vreţi să daţi?

EK: Onestitate, puritate, culori noi în viaţa lor, un univers în expansiune, pe care ei îl extind asupra lor. Nu avem toate răspunsurile, nu dăm cu ciocanul în cap, sunt doar viziuni foarte personale şi sper că reuşim să facem din lumea asta pe alocuri tristă, una mai fericită, iar pentru asta trebuie să fie întuneric, aşa cum este şi lumină. Trebuie să fie râs la fel cum sunt şi lacrimi. Avem şi foarte mult umor în piesele noastre...

VS: Ştiţi artişti români?

EK: Doar nişte compozitori de avangardă precum Iancu Dumitrescu. Am auzit şi din trupele vechi, ca Pheonix [râde]. Dacă îţi place muzica trebuie mereu să priveşti din unghiuri diferite.

VS: Da, din păcate publicul român a rămas acolo

EK: Dar am înţeles că au fost foarte importanţi

VS: Au fost, da, dar la timpul lor. Şi din pacate au fost şi cam singurii care au ajuns la statutul ăsta.

EK: Da, cultural sunt importanţi. Muzical nu sunt pe gustul meu.

VS: Normal.

TS: Dar ce muzica românească ne recomanzi de azi?

VS: De azi?! Absolut nimic.

EK: O să vină.

VS: Muzica electronică mai încearcă să iasă din întuneric, dar nu prea reuşeşte nici ea. Iar trupele alternative imita câteva ( prea putine oricum) trupe de afară şi cam atât.

EK: Uită-te la Polonia sau Cehia, ei au reuşit, se va întâmpla şi aici. Trebuie să’i ajuţi tu. Trebuie să apară cineva care să spargă buba., să zică: “aşa nu e bine, trebuie să fii original, facem altfel”. Aşa se întâmplă în ţările tinere.

TS: Oricum multe figuri artistice puternice au plecat din ţară, în Franţa spre exemplu. Asta poate fi bine, că se vor intoarce, vezi Polonia.

VS: Cum e să ajungi legendar după ce chiar punctul pornire a fost ironic în această privinţa?

EK & TS: [răd] Păi da, încep să-mi cresc în propria-mi piele, sa-mi respect numele [arată spre pletele albe]. Am fost ironici şi încă suntem.

VS: Aţi vândut multe cd-uri la concerte. Ce credeţi despre filesharing?

EK: Aş fi un ipocrit să critic, pentru că o fac chiar eu. Vreau să aud foarte multă muzică şi nu am aşa de mulţi bani şi oricum nu se găseşte orice vreau. Deci dacă nu-mi găseşti cd-urile, te rog ia-le oricum, totul e să fii sincer cu tine şi dacă iţi permiţi, să le şi cumperi. Important e să auzi muzica.

TS: Şi da, dacă oamenilor le place muzica, găsesc suportul fizic şi au şi bani să cumpere, cu siguranta o vor face: uită-te la revenirea lp-urilor [vinil]. Cred că cd-ul va dispărea (pentru că există download oficial), dar lp-ul nu, pentru că este ambalat într-un mod cu totul special.

EK: Pentru noi e cam greu să supravieţuim, dar e important că există destui oameni (o comunitate) care cumpară cd-urile, le downloadează, vin la concerte, exact cât trebuie ca să ne ţină în viaţă. N-o să ne îmbogăţim niciodată din asta, dar oricum n-a fost asta intenţia vreun moment.

VS: Ce vă place din ce-aţi ascultat nou?

EK & TS: Noul val finlandez este zona noastră preferată în momentul ăsta.

VS: Şi din muzica electronică? Am auzit o gramadă din aerul epocii la concertul vostru.

EK: Nu prea ascult. Avem toate sculele astea şi-am zis: minunat! Nu stiu foarte exact ce fac acolo, dar îmi plac chestiile haotice pe partea asta [râde].

VS: Să ne zică criticii muzicali de unde vin elementele astea!

EK: Nu am nici cea mai mică idee cum folosesc alţii maşinăriile alea, dar eu mă distrez teribil!

VS: Am anumite informaţii ca Edward Ka-Spel, The Silverman, Blaine Reininger, Steven Brown şi Thomas Pynchon sunt membri The Residents. E adevărat?

EK&TS: [râd] S-ar putea. Nu putem nega.

copy paste no. 9

The Diagram Brothers – Some Marvels Of Modern Science + Singles (LTM Publishing, 2007)

Din 1981 (când a apărut la New Hormones) până acum doi ani când a fost re-editat de LTM, acest album nu a primit nici o miime din atentia pe care o merită. De atunci până acum la fel. Şi de acum încolo, dragii mei cititori-ascultători, mă bazez (pe voi) că va fi la fel! Ideea (bineînţeles, pe scurt, că aşa e să fie cu trupa asta) e că ăştia patru artişti din Manchester, la bas, voce, chitări, trompeţi, clape, vioară şi pian, cântă o muzică pe care o numesc discordo (note discordante la chitară, ritmuri simple şi versuri directe). Iese de fapt o demenţă teribil de muzicală descrisă cel mai bine ca post-punk (adică cu multe rădăcini şi multe ramificaţii adică invenţii). Ascultaţi discordo when you’re boredo’ de fapt, ce să mă mai lungesc!

bricks

discordo


p.s. writing about music is like dancing about architecture

antropologie de vara. la mici si bere cu vs (copy paste 8)

Pe când eram în gimnaziu am descoperit cauzele stagnării evoluţiei populaţiei în spaţiul Carpato - Danubiano - Pontic. Mi-era destul de clar că vremuri de glorie nu s-au vazut pe-aici nici în antichitate ori evul mediu (a se citi “până la Marea Unire”), şi nici nostalgii renascentiste ("interbelice") n-aveam. Mi-era deci evident că o specie plăpândă a fost uşor de pervertit şi aruncat în haznaua cu căcat (de pe undeva pe la Piteşti) de câţiva ani de stalinism - ceauşism, că specimenele superioare au dispărut rapid (prin dulcile metode de partid) sau lent (neînmulţire), că selecţia naturală a lucrat pentru elementele submediocre, singurele care s-au perpetuat. Dar această involuţie se oprise, venise nemuritorul Ion Iliescu. Buba, am zis eu, este că se combate prea mult despre starea naţiunii: descoperisem gaura covrigului. De fapt nu era nici o problemă, totul a continuat firesc, şi continuă şi acum, când ajungem la linia directoare a acestor rânduri: românii nu au nici o legătură cu muzica! Aceste rânduri pozitive (şi pline de speranţă) îmi vin uitându-mă în jur: producţia muzicală este de o penibilitate bine cizelată, setea de cunoaştere a audienţelor zbiară la Iarna Manelelor, Morandi şi Cernavodă (şi multe altele, care abia ar încăpea într-o enciclopedie), iar segmentul high-end are ca unic interes plimbărica de sâmbătă seara la un event, must, din orice zonă a muzicii ar fi el, atât timp cât se ocupă poziţia geostrategică lângă alte elemente superioare ale societăţii mondene, îmbrăcate în aceeaşi uniformă, în faţa unei scene pe care unii joacă un teatru, fac un spectacol sau ceva, muzică, “nu stiu dragă, n-am avut timp să mă interesez dar o să mă duc şi la Werchter să-i văd”. Am vorbit până acum de cele două elemente magice, la care stăm extraordinar: producţie şi consum. În treaba asta cu muzica ar mai fi un element: artistul. Să vedem ce-i cu el. Ce-ar fi de reţinut e că, pe lângă incultură şi lipsă de talent, nu are timp să asculte muzică, nu are timp nici să şi-o imagineze, pentru că ori are o afacere cu biscuţi, ori lucrează la corporaţie, iar muzica este un mic hobby din care mai ies bani de-un concediu la mare. La o mare de departe, la un hotel luxos (de unde sper că n-o să se mai întoarca), pentru că onorariile pe care le încasează la cântări sunt foarte mari. Plătim pentru instrumentele şi sculele proaste, hainele din IDM, coafura de la parterul blocului, lipsa de interes şi propria mediocritate. Plătim degeaba nişte oameni care cântă prost şi cu scârbă. Mi se va spune că nu e chiar aşa, că sunt faze trecătoare, că nu se poate generaliza în felul acesta, că “marii artişti, cu ei cum rămâne”? Vă întreb dacă aţi văzut aşa ceva (că de ascultat n-am speranţe), unde (cu adresa exactă), şi voi aştepta descrieri detaliate şi argumente, adică n-o scăldăm. Eu ştiu vreo doi, dar în atare situaţie nu are nici un sens, ba ar fi chiar penibil să vorbim despre ei. Oricum, ajung din nou la teza mea de clasa a doua: vorbim/scriem mult prea mult şi prost în orice domeniu artistic. Nu avem totuşi nimic de ascultat. Eu o să pun mâna pe o chitară şi cu siguranţă c-o să fac mai frumos din ea decât marii artişti ai neamului, ascultaţi aicea la mine!

roata - ei si (va fi lazare, va fi, eurostar 1992)

roata - mi si la si re si pa

zebra (copy paste 7)

J.B. Lenoir - Vietnam Blues: The Complete L&R Recordings [1995]

J.B. a fost un om care se îmbrăca în costum de zebră. În frac cu model de zebră mai precis. Zâmbea mult, era timid dar vorbea cu poftă. Când l-am văzut prima oară am zis: iată-l pe cel mai prost şi bun om din lume, un om frumos şi fericit! Apoi am zis nuuu, e prea de tot, asta e cel mai destept şi rău om din lume! Acum nu ştiu, e imposibil de zis, însă eu sper că nu m-am înşelat la prima impresie. Oricum, îl putem numi enigmatic! Sau genial. S-a ocupat de un stil pe care îl numea african hunch, care este vorba despre inspiraţie, şi creativitate: bluesmanul, chitara, şi problemele, ca pe vremuri. Problemele (cântate cu voce de albină), merg de la rasism la chestii mult mai grave legate de femei şi bani. Chitara e multi-dimensională, adică te ia din toate părţile şi în toate felurile într-un ‘ol southern way în plină evoluţie. Albumul e de fapt o colecţie de două albume din 65 şi 66, remixate de Willie Dixon, care a băgat şi ceva backing vocals. Dacă gustaţi bluesul alb ar fi de ştiut că cea mai mişto piesă a lui John Mayall s-a întâmplat în 1967 şi plânge The Death of J.B. Lénoir, cu siguranţă una din cele mai triste ever.

alabama
the whale has swalloed me
the death of jb lénoir

invisible design II copy paste VI

Bill Laswell – Invisible Design II, Tzadik 2009

A crescut şi a lucrat ca muzician şi producător cu oameni precum Miles Davis, Iggy Pop, Robert Ayler, Brian Eno, Jah Wobble, John Lydon, Funkadelic, Mick Jagger, Burroughs, Mötorhead, Swans, Fela Kuti, Afrika Bambaataa, Ramones, Vai şi nenumăraţi alţii! Nu putem afla nimic despre el dintr-o enumerare. Este un gigant al muzicii. Albumul ăsta este el, basul (başii) şi miriadele de scule din studio, este o lecţie pentru sine, abstractă totuşi deşi o poveste poetică cu fraze critice şi meta. N-am zis post-modern, nici ambiental ori noise. Deci extrem de tehnică deşi neasemuit de frumoasă. Aş vrea să-mi zică cineva de ce se mai fac şi ascultă astfel de capodopere într-un moment în care toţi ştim deja totul.

xtrak
darkness after

obsedati de muzica si lipsa necesara de talent (copy paste # 5)

The Fiery Furnaces – I’m Going Away, Thrill Jockey, 2009
Al optulea lor album în nouă ani. E clar că nu au un manager foarte bun, e clar că casa de discuri nu prea se ocupă de ei. Asta este minunat! Fraţiorul şi surioara lui mă gâdilă încă o dată la creierul mic. Cum se face asta? Cu ştiinţă, imaginaţie şi cultură muzicale. Cu fraze care nu vin ex nihilo dar duc undeva. Cu inspiraţia de a prinde chestii mişto de oricând şi oriunde şi a le aranja ca un adevărat muzician. Cu creier adică. Piesele sunt din nou ori acide la obiect, ori poetice, aparent nostalgice, mereu melodioase. Un dramatism perpetuu mă face să mă omor după albumul ăsta în care se trece imediat de la tristeţe molatecă la draci psihotici, de la Ravel la Sabbath, folk şi punk, cu destulă atmosferă Zappa.

the end is near
staring at the steeple

Cinetica sublunara si ataraxie intre Carpati. Observatii din realitatea imediata

Daca tot asteptam toamna, sa citim ceva din februarie.

Vǎ poftesc noaptea în bâlciul Bucureştilor sǎ dansǎm! (Vom pǎstra din definiţia datǎ dansului în Dicţionarul G

Grove al muzicii şi muzicienilor funcţia de descǎrcare a celor mai simple nevoi emoţionale, o funcţie deopotrivǎ personalǎ şi socialǎ. Aspectele artistice şi filosofice îşi au locul în cǎrţi.)

Aflându-ne în România, cel mai probabil este sǎ nimerim la discoteca cea mai tare, cu cele mai tari manele pe care industria autohtonǎ ni le serveşte cu maximǎ promptitudine nouǎ, cocalarilor şi prinţeselor.

Parantezǎ: s-a vorbit mult în presǎ, ca voce a societǎţii de consum, despre fenomenul manelizǎrii, despre pericolele aduse de subculturǎ, despre imperativul stopǎrii acestora, s-au fǎcut procese inutile în care acuzaţii ori lipseau, ori erau apǎraţi de avocaţi incompetenţi şi condamnaţi de judecǎtori parţiali. S-a trecut apoi la muşamalizare. Televiziunea şi celelalte medii sunt acum curate, prezintǎ rar, în momente cu maximǎ audienţǎ acest gen de manifestare - paranghelia. Ceva pare nelalocul lui, nu credeţi? Nu conteazǎ, din moment ce cultural stǎm bine, iar Marius Moga poate sǎ scoatǎ capul la aer şi sǎ vândǎ un numǎr respectabil de unitǎţi. Dar sǎ închidem aceastǎ parantezǎ, cǎ poate ne piere cheful.

În discotecile de care vorbeam se trece peste bolile societǎţii, acolo se întâmplǎ societatea. Manelele se consumǎ cu aviditate (de peste zece ani) şi ne vom simţi bine consumându-ne vinul cu cola, atâta timp cât suntem de-ai casei. Dacǎ intrǎm accidental şi nu ne cunoaştem cu nimeni, vom fi strǎini, dubioşi, iar dacǎ nu vom fugi destul de repede, vom fi striviţi. Însǎ vom avea momente de maximǎ siguranţǎ, liniştiţi în fotolii, în armonie cu televizoarele noastre primind veşti despre oameni ca noi, la ştirile de la ora 5.

Fenomenul manelizǎrii nu este nicidecum dâmboviţean, unul analog care-mi vine imediat în minte este inflaţia tecno brega de pe piaţa brazilianǎ. Furǎciunea şi remixul, lipsa calitǎţii, voluptatea kitsch'ului şi a ieftinǎtǎţii sunt nevoi internaţionale ce pulseazǎ ca însǎşi viaţa. Cum ar spune Herzog din junglǎ, trǎim o creştere neîncetatǎ şi dezordonatǎ, bǎltim de reproducere.

Necunoscând pe nimeni bazat, fugim şi noi destul de repede, iar nu dupǎ mult timp şi spaţiu ajungem la clubul de house, unde producţiile domnului Moga ne încântǎ urechile, ne îmbatǎ simţurile şi ne aruncǎ în braţele fericirii dionisiace. Cu un pahar de whiskey-redbull în mânǎ, avem de toate: baie de spumǎ, lumini, lasere şi animatoare sexoase peste tot. Aici vom dansa cot la cot cu celebritǎţile şi mondenitǎţile, vom trece subtil de la dolcecabana la dolce&gabbana. Muzele (muzicǎ, dans, poezie - mousikē) ne vor vrǎji, ne vor învǎlui în mrejele lor şi nu vom mai scǎpa, nu vom mai vrea asta.

Poate cǎ însǎ nu ne-am calificat în ochii bodyguarzilor de la intrare şi nu am reuşit sǎ intrǎm. Sǎ nu plângem prea mult, sǎ privim partea bunǎ: cǎlǎtoria noastrǎ este departe de a se fi sfârşit!

Cine nu apreciazǎ un hit? Mai ales dacǎ este din categoria oldies but goldies! Categoria muzicalǎ în cauzǎ s-a definit în termenii dansului odatǎ de mult, prin apariţia filmului Saturday night fever sa zicem. Bucureştiul este de multe ori, în multe inimi, un oraş al nostalgiei. Într-o perioadǎ istoricǎ în care se face muzica de cea mai mare calitate de pânǎ acum, într-un moment de graţie în care avem şi calitate şi cantitate, opţiunea axiologică pe care o facem este sǎ preamǎrim trecutul (stiu ca nunumai noi). Pentru cǎ o piesǎ este bunǎ şi dansabilǎ doar dacǎ am auzit-o de cel puţin 4 ori, precum ascultatul se face în timp (un fapt ce ţine de resorturile intime ale muzicii), ne vom îndrepta spre trecut. Nimeni nu ne va deturna de la calea noastrǎ! Digeii vor pune pentru noi acelaşi pleilist de fiecare datǎ şi se vor distra pe seama noastrǎ. Vor admira dansul nostru la fel, pe aceleaşi piese, în fiecare searǎ. Vor intui cǎ au pǎtruns adâncurile psihologice ale naturii umane şi vor profita de gradul de cunoştinţe la care au ajuns.

Vom bea bere gârlǎ, ne vom etala cele mai faine mi fainefşcǎri, vom fi tineri şi exuberanţi. Vom sǎri în sus şi-n jos, vom chiui din toţi rǎrunchii, vom zburda prin Tina Turner şi Bon Jovi şi Metallica şi U2 şi Boney M şi Pulp şi Prodigy şi Paraziţii şi Depeche Mode ca şi cum ar fi una, ca şi cum noi am fi una cu muzica la maxim, cu basul la maxim din boxele bârâitoare.

Vom pleca sleiţi şi spǎlaţi pe creier într-un mod plǎcut, un pic trişti însǎ cǎ abia sâmbâta viitoare ne vom intoarce la viaţǎ împreunǎ cu colegii nostri de la corporaţie, în fiecare week-end cu ei... Vom mai avea mici bucurii când vom ieşi o zi în timpul sǎptǎmânii împreunǎ cu colegii din alte corporaţii la cursurile de dans, de preferat latino. Vom profita la maxim de prea puţinul timp dintre zilele de muncǎ sǎ executǎm sincron şi precis mişcǎrile îndelung exersate la curs.

Suntem, poate rebeli. Elevi, studenţi sau neşcolarizaţi, vom aprecia întotdeauna o distracţie sǎnǎtoasǎ pe cea mai bunǎ muzicǎ din 80 pânǎ azi, însǎ suntem fǎcuţi din alt aluat. Suntem deosebiţi, nu suntem nici cocalari, nici babalâci. Noi vrem sǎ ascultǎm muzica noastrǎ! Aceasta (nota autorului) se trage din blues şi este o formǎ de rock&roll. Dacǎ preferǎm metalul ne vom urî cu punkiştii dar vom fi împreunǎ impotriva maneliştilor. Nu conteazǎ cât de lung ai parul ci conteazǎ ce şi cât gândeşti! Vom merge în cluburile noastre unde vom sta zi şi noapte, vom bea bere şi vodka la comun şi vom dansa pogo (un dans pe care Sid Vicious, printre alţii, susţinea ca l-a inventat prin 1976).

Ajungem la ultima categorie pe care o considerǎm relevantǎ: hype’ul (hipsterisme, cele caror acest blog le este dedicat). Acesta se împarte în douǎ specii: electro şi ceea ce vom denumi alternativ. (Intrǎm în ape tulburi). Dezvoltarea lor la sud de Carpaţi a început acum 4-5 ani. Odatǎ cu avântul internetului şi al publicitǎţii porţile mimesisului s-au deschis şi complexitatea bine ancoratǎ în epocǎ a inflorit. Releasurile zilei de mâine au devenit regula în modǎ, Bucureştiul a devenit un oraş la est de Londra., pe axa cu Amsterdam, Berlin, Paris şi, bineînţeles, NY & LA.

Lasam bicicleta la intrare. Dansatorii de electro coabiteazǎ civilizat cu alternativii, existǎ între ei respect şi preţuire; suntem, doar, purtǎtorii inteligenţei superioare. Intuim trenduri, suntem deopotrivǎ exponenţi ai culturii, artei şi civilizaţiei. Consumǎm şi producem calitate superioarǎ. Cunoaştem trecutul şi îl reinstituim, reinventǎm, cu reverenţǎ. Dansǎm cool, pe beaturile lumii, transcendem temporalitatea. Tot ceea ce ascultǎm este la fel (de bun) pentru noi. Cluburile noastre aratǎ bine, sunǎ bine, se prezintǎ bine, se promoveazǎ bine, se vând bine.

Mediul nostru înconjurǎtor este alcǎtuit din visuals, stencils, instalaţii: concept. Mult concept, de cele mai multe ori – social: fie la librǎrie, muzeu, centru cultural strǎin sau club. Ne vom dansa pe dubstep, post-rock, dnb, garage, uk garage, trip hop, lo fi, ska, idm, new age, post-punk, power-pop, dancehall, drone, glitch, alt-country, indie, soft-core, etc etc.

Suntem o gaşcǎ, suntem individualitǎţi: avem idiosincrazii, iar când suntem împreunǎ relaţionǎm,, socializǎm. Pe scena live ni se prezintǎ azi tot ce s-a vǎzut anul trecut la marile festivaluri de pe axǎ, se primesc sponsorizǎri, industria este emergentǎ.

Cu siguranţǎ cǎ mai sunt, ca in orice capitalǎ respectabilǎ, stiluri de pomenit, oameni de vǎzut, muzici de dansat însǎ nu dorim a fi exhaustivi. Cât să te zbânţui într-o singurǎ noapte? Dimineaţa vine repede şi cǎlǎtoria noastrǎ se apropie de final. Dupǎ aşa ceva nu iţi vine, ba chiar nu vrei sǎ tragi concluzii. Acestea se trag pe timp de trezie.

the higsons - put the punk back into funk (parts I & II) (Death Disco- Songs From Under The Dance Floor 1978-1984, EMI 2004)

PALNIA ŞI SAXOFONUL. ABSURDITAŢI TEHNIC CONTROLATE CU GRÜMMER ŞI TED MILTON

Eram, ca deobicei, la o masă în cel mai tare club din lume – Control. Bag şi muzici acolo marţea, deci să vă fie clar. Îmi tratam tracul cu beri şi votci. Să clarific. Eram în Bucureşti, un oraş din România, capitala chiar. România este o ţară la mii de kilometri de Anglia, ţara lui Ted Milton. Ted Milton este la milioane de kilometri de noi toţi. Ted Milton poetul, saxofonistul, vocalul, păpuşarul, trebuia să cânte în seara aia de aprilie cu Blurt, trupa lui de 30 de ani. Pogo Jazz Noir aşa descria afişul cântarea. Când a ajuns la club pentru proba de sunet era foarte atent la cutia cu saxofonul pe care i-o căra cineva. Peste 10 minute stateam cu el faţă în faţă şi îl mutam de la o masă la alta pentru că nu-mi vedeam întrebările. L-am speriat că publicul român e slăbuţ, pentru că aşa era până în seara aia, când s-a eliberat în sfârşit prin urlete şi dans şi aplauze, acolo în sala de concert plină de la Control Am râs mult cu Ted, dar simţeam că de fapt nu e nimic de râs la omul asta foarte carismatic. Concertul a fost lung şi demenţial ca forţă şi muzică şi tot (toba şi chitara au rupt!), la sfârşit am fost epuizat. La o bere şi o poezie scrisă gagică-mii pe spatele afişului Ted mi-a zis că publicul a fost excepţional. Am fost trist când a plecat pe scări în sus spre hotel. Trist a fost şi Florin, unul din patronii clubului, care ne aduce toate nebuniile de muzici sub nas. Uite ce zicea a doua zi: “După ce în urmă cu nu multe ore a făcut lumea să urle la Control, cea mai tristă imagine pe care am vazut-o în ultimii ani a fost Ted Milton, the Ted Milton, pe scara unui vagon de clasa a 2-a, în rapidul de Istanbul, înghesuit de melteni cu sarsanale, strângandu-şi cu o oarecare nelinişte saxofonul în braţe. O imagine ca asta te face să-ţi pui din nou, deşi ştii bine că nu e cazul, întrebări legate de industria muzicală şi de condiţia umană. They never built a train to fit the genius.” În numărul viitor vom sta la alte poveşti, în acelaşi club, cu Legendary Pink Dots.

blurt - the body that they fit to built the car (toeblock, 12'', 1987)

VS: Înainte să ajungeţi în Bucureşti site-ul Chestionabil a organizat un concurs cu premii invitaţii şi trebuia să raspunzi la ce ar face reclamă unul dintre videoclipurile voastre mai vechi. Întrebarea mea este : do you like Country Life butter?

TM : Îmi place untul. Te referi la reclama lui Johnny Rotten? Mi se pare că e cam pe lângă. Nu cred că era necesar să facă asta.

Aici s-a zis now punk’s really dead!, dar eu nu cred că e cazul.

Nu, nu, nu, nici eu nu cred, dar este clar că Rotten are nevoie de bani şi de ceva mai mult.

Întotdeauna vrea mai mult.

Ce pot să zic, e una chiar mai rea facută de Iggy Pop pentru asigurări de viaţă (sau maşină), erau peste tot… Iggy Pop care poza comercial să vândă o asigurare. Aşa că nu ştiu, dacă cineva ar veni la mine şi mi-ar zice «uite 100000 de euro, promovezi asta!», probabil că aş face-o şi eu. [râde] Dar ce ziceau oamenii că ar trebui să vindem?

Chestii pe lângă subiect. Una era unt, alta era un poem deci n-am înţeles despre ce era vorba de fapt, aparate de masaj…

Masaj! Foarte mişto!

De ce te retragi?

Nu mă retrag.

Aşa zice afişul, nu eu. E marketing?

[râde] Nu, afişul zice Blurt’s Last Last Tour – Part Two Continued! Asta zice! Dacă va continua după seara asta nu ştiu, dar n-aş zice retragere, nu, însă întotdeauna e un semn de întrebare la mijloc. Asta e prima oara când cântăm în România.

Ştiu că aţi venit din Croaţia.

Da, am avut nişte drumuri foarte lungi în acest turneu, am făcut vreo 5000 de kilometri în trei săptămâni.

Cum a fost? Unde-aţi avut public tare, peste tot?

A fost fenomenal ! Variabila este întotdeauna efortul depus de promoter în promovarea show-ului. Deci nu s-a pus niciodată problema audienţei ci a dedicaţiei promoterului, spre exemplu noaptea trecută în Zagreb am văzut afişe mari în tot oraşul şi bineînţeles că sala a fost plină de tineret care făcea ca toţi dracii.

Trebuie să te avertizez că publicul de aici e destul de rece pâna intră în atmosferă.

Sunt surprins să aud asta pentru că am ascultat muzică populară românească şi este foarte pasională.

Da, mulţimile adoră muzica asta, dar în acelasi timp avem şi public pentru Blurt dar…

Nu se mişcă atât de uşor. Nu fac ca toţi dracii. Hai c-o să vedem.

Să sperăm că o sa se facă ca toţi dracii. Eu unul sigur o să fac.

Ţi-e frică de Lemmy Kilminster ?

Să-mi fie frică de ce? Ce-i Lemmy? A! Motorhead! E fenomenal, l-am văzut o singură dată [cântă à la Lemmy] THE ACE OF SPADES!!! Era la festival la Sziget acum patru sau cinci ani. Am văzut doar piesa asta, atât ştiu. A, şi a fost roadie-ul lui Hendrix, nu? Pare un personaj.

Ai bea cu el?

Cu cea mai mare plăcere!

Cu cine ai mai bea?

Cu oricine, dacă face cinste !

Am auzit că te-au contactat cei de la Led Zeppelin să-l înlocuieşti pe Robert Plant.

N-am auzit de aşa ceva. E amuzant însă. Oricum am văzut un film cu un concert foarte tare al lor la Royal Albert Hall, cândva în secolul trecut. Nu sunt un mare fan, dar…

Aşadar l-ai înlocui ?

Să-mi consult avocatul [râde]. Oricum e foarte forţos şi pare s-o ducă bine, nu cred că e pe moarte sau ceva de genul…

Nu, dar cum ai zis, e secolul trecut.

Pentru mine secolul ăsta, secolul trecut, nu ştiu despre ce e vorba, adică dacă eşti chinez sau evreu ai oricum un cu totul alt calendar, aşa că îmi par fără rost împărţirile astea. Toţi oamenii ăia care săreau de la etaj şi îşi dădeau foc, atunci când am trecut în secolul 21 [la cumpăna dintre milenii] mi s-au părut nişte labe triste. N-am înţeles de ce făceau asta. Par genul de oameni care se agită pe orice subiect le zici să se agite. Cum e acum faza cu Barack în America. Cel mai mare căcat din toate timpurile. Toţi americanii ăia care fac “YEAAAAH! YEAAAAH! Şi nu cred că s-a schimbat absolut nimic.

Da, şi la noi la fel… Cum te întelegi cu producătorii de muzică?

N-am avut niciodată producător. Poate că avem nevoie, nu ştiu. Am făcut tot ce există în manual în stilul DIY - do it yourself mereu, dar în principiu nu aş refuza să lucrez cu un producer, dar ar depinde de cine e şi cu cine a lucrat înainte. Nu cred că n-am putea face ceva mai bun sau mai interesant dar probabil că acum 20 de ani i-aş fi zis fuck off, I’ll do it my way, dar acum sunt mai deschis la sugestii.

Aici ne învaţă în şcoală ca un artist devine mare abia după ce moare, că cel mai mare poet al nostru a devenit cel mai mare pentru că a murit. Ce părere ai?

Cred că e mai uşor să transformi persoana, opera într-o marfă, într-un produs dacă a murit. Nu mai ai pe nimeni care să-ţi zică «stai ca nu e aşa» sau care să tragă un pârţ sau ceva, poţi cosmetiza toată povestea şi s-o vinzi ca pe margarină, aşa că da, tendinţa e clară.

Aşa vă învata şi în Anglia ?

Oamenii nu învaţă nimic la scoală în Anglia afară de cum să se înjunghie unii pe alţii şi să-şi ascută cuţitele. «Cum a fost azi la şcoală, Johnny? Păi ne-au dus să ne luăm cuţite, mami!»

De-asta este Britania GREAT!

Da, înjunghiem pe oricine pe la spate înainte să mişte [râde].

E istorie.

Da, o istorie în desfăşurare.

E o poveste care zice că Don Cherry te-a văzut cântand şi ţi-a zis că-i aminteşti de zilele în care cânta cu Ornette Coleman, e pe bune ?

Da! L-am chemat pe Don în turneul lui Ian Dury pentru că noi eram toţi înebuniţi după Ornette. Când a fost scris Sex & Drugs & Rock & Roll au luat o linie de bas de Charlie Haden (tan-ta-na-ta-nan-tam-aam; sex-&drugs-&rock-&roll etc) dintr-o piesă Ornette Coleman & Charlie Haden Quartet, aşa că l-am chemat pe Don Cherry în turneu şi mi-a zis că Blurt îi aminteşte de zilele de început cu Ornette. Am fost foarte încântat pentru că sunt un mare fan al lui Ornette - este… fenomenal!

Îţi schimbă orientarea metafizică în spaţiu.

Te fute la creieri.

Ştiu o poveste despre saxofon în Cuba. Când armata revoluţionară a lui Castro a preluat puterea în Havana, le-au spus americanilor care aveau cazinouri şi locante că le închid afacerile dacă nu scot saxofonul din orchestre, considerându-l element decadent şi imperialist.

Pe bune? La fel şi Hitler, a declarat saxofonul ilegal pentru că făcea parte din muzica sexual degenerată a omului negru. E şi o nuvelă cehă despre asta, dar n-am auzit niciodată de faza din Cuba. Mă amuză toate poveştile despre Guevara, ce puţoi.

O, da! A şi executat nişte saxofonişti!

Nu! I-a împuşcat?! Da?! [aplauze furtunoase] Băiat bun! Cu mâna lui?

Nu, cineva a facut-o în locul lui.

Nu trebuia să fi cântat şi bisul [râde]. Shut the fuck up! E o faza cu Coltrane care îi zice lui Miles Davis [vorbeşte cu accent de Harlem] «Miles, omule, ştii, mă iau cu cântatul, şi cânt, şi cânt, şi nu ştiu cum să ajung la un final, cum să mă opresc!» Şi Miles îi zice: «îl scoţi din gură» [râde]. Dar Che avea o metodă mult mai bună: Shoot the fucker! minunată poveste, mi-a făcut ziua!

Din scriitorii români, pe Urmuz îl ştii?

Nu, doar pe Ionesco.

Urmuz a scris înainte de Ionesco. S-a împuşcat în cap.

Ca Maiakovski. Ce era cu el?

Era funcţionar la primărie şi în timpul liber scria. În anii 20, unul din primii scriitori absurzi. Şi oricum Ionesco era francez.

Scrie-mi şi mie URMUZ aici, te rog. Sună cumva cunoscut…