PALNIA ŞI SAXOFONUL. ABSURDITAŢI TEHNIC CONTROLATE CU GRÜMMER ŞI TED MILTON

Eram, ca deobicei, la o masă în cel mai tare club din lume – Control. Bag şi muzici acolo marţea, deci să vă fie clar. Îmi tratam tracul cu beri şi votci. Să clarific. Eram în Bucureşti, un oraş din România, capitala chiar. România este o ţară la mii de kilometri de Anglia, ţara lui Ted Milton. Ted Milton este la milioane de kilometri de noi toţi. Ted Milton poetul, saxofonistul, vocalul, păpuşarul, trebuia să cânte în seara aia de aprilie cu Blurt, trupa lui de 30 de ani. Pogo Jazz Noir aşa descria afişul cântarea. Când a ajuns la club pentru proba de sunet era foarte atent la cutia cu saxofonul pe care i-o căra cineva. Peste 10 minute stateam cu el faţă în faţă şi îl mutam de la o masă la alta pentru că nu-mi vedeam întrebările. L-am speriat că publicul român e slăbuţ, pentru că aşa era până în seara aia, când s-a eliberat în sfârşit prin urlete şi dans şi aplauze, acolo în sala de concert plină de la Control Am râs mult cu Ted, dar simţeam că de fapt nu e nimic de râs la omul asta foarte carismatic. Concertul a fost lung şi demenţial ca forţă şi muzică şi tot (toba şi chitara au rupt!), la sfârşit am fost epuizat. La o bere şi o poezie scrisă gagică-mii pe spatele afişului Ted mi-a zis că publicul a fost excepţional. Am fost trist când a plecat pe scări în sus spre hotel. Trist a fost şi Florin, unul din patronii clubului, care ne aduce toate nebuniile de muzici sub nas. Uite ce zicea a doua zi: “După ce în urmă cu nu multe ore a făcut lumea să urle la Control, cea mai tristă imagine pe care am vazut-o în ultimii ani a fost Ted Milton, the Ted Milton, pe scara unui vagon de clasa a 2-a, în rapidul de Istanbul, înghesuit de melteni cu sarsanale, strângandu-şi cu o oarecare nelinişte saxofonul în braţe. O imagine ca asta te face să-ţi pui din nou, deşi ştii bine că nu e cazul, întrebări legate de industria muzicală şi de condiţia umană. They never built a train to fit the genius.” În numărul viitor vom sta la alte poveşti, în acelaşi club, cu Legendary Pink Dots.

blurt - the body that they fit to built the car (toeblock, 12'', 1987)

VS: Înainte să ajungeţi în Bucureşti site-ul Chestionabil a organizat un concurs cu premii invitaţii şi trebuia să raspunzi la ce ar face reclamă unul dintre videoclipurile voastre mai vechi. Întrebarea mea este : do you like Country Life butter?

TM : Îmi place untul. Te referi la reclama lui Johnny Rotten? Mi se pare că e cam pe lângă. Nu cred că era necesar să facă asta.

Aici s-a zis now punk’s really dead!, dar eu nu cred că e cazul.

Nu, nu, nu, nici eu nu cred, dar este clar că Rotten are nevoie de bani şi de ceva mai mult.

Întotdeauna vrea mai mult.

Ce pot să zic, e una chiar mai rea facută de Iggy Pop pentru asigurări de viaţă (sau maşină), erau peste tot… Iggy Pop care poza comercial să vândă o asigurare. Aşa că nu ştiu, dacă cineva ar veni la mine şi mi-ar zice «uite 100000 de euro, promovezi asta!», probabil că aş face-o şi eu. [râde] Dar ce ziceau oamenii că ar trebui să vindem?

Chestii pe lângă subiect. Una era unt, alta era un poem deci n-am înţeles despre ce era vorba de fapt, aparate de masaj…

Masaj! Foarte mişto!

De ce te retragi?

Nu mă retrag.

Aşa zice afişul, nu eu. E marketing?

[râde] Nu, afişul zice Blurt’s Last Last Tour – Part Two Continued! Asta zice! Dacă va continua după seara asta nu ştiu, dar n-aş zice retragere, nu, însă întotdeauna e un semn de întrebare la mijloc. Asta e prima oara când cântăm în România.

Ştiu că aţi venit din Croaţia.

Da, am avut nişte drumuri foarte lungi în acest turneu, am făcut vreo 5000 de kilometri în trei săptămâni.

Cum a fost? Unde-aţi avut public tare, peste tot?

A fost fenomenal ! Variabila este întotdeauna efortul depus de promoter în promovarea show-ului. Deci nu s-a pus niciodată problema audienţei ci a dedicaţiei promoterului, spre exemplu noaptea trecută în Zagreb am văzut afişe mari în tot oraşul şi bineînţeles că sala a fost plină de tineret care făcea ca toţi dracii.

Trebuie să te avertizez că publicul de aici e destul de rece pâna intră în atmosferă.

Sunt surprins să aud asta pentru că am ascultat muzică populară românească şi este foarte pasională.

Da, mulţimile adoră muzica asta, dar în acelasi timp avem şi public pentru Blurt dar…

Nu se mişcă atât de uşor. Nu fac ca toţi dracii. Hai c-o să vedem.

Să sperăm că o sa se facă ca toţi dracii. Eu unul sigur o să fac.

Ţi-e frică de Lemmy Kilminster ?

Să-mi fie frică de ce? Ce-i Lemmy? A! Motorhead! E fenomenal, l-am văzut o singură dată [cântă à la Lemmy] THE ACE OF SPADES!!! Era la festival la Sziget acum patru sau cinci ani. Am văzut doar piesa asta, atât ştiu. A, şi a fost roadie-ul lui Hendrix, nu? Pare un personaj.

Ai bea cu el?

Cu cea mai mare plăcere!

Cu cine ai mai bea?

Cu oricine, dacă face cinste !

Am auzit că te-au contactat cei de la Led Zeppelin să-l înlocuieşti pe Robert Plant.

N-am auzit de aşa ceva. E amuzant însă. Oricum am văzut un film cu un concert foarte tare al lor la Royal Albert Hall, cândva în secolul trecut. Nu sunt un mare fan, dar…

Aşadar l-ai înlocui ?

Să-mi consult avocatul [râde]. Oricum e foarte forţos şi pare s-o ducă bine, nu cred că e pe moarte sau ceva de genul…

Nu, dar cum ai zis, e secolul trecut.

Pentru mine secolul ăsta, secolul trecut, nu ştiu despre ce e vorba, adică dacă eşti chinez sau evreu ai oricum un cu totul alt calendar, aşa că îmi par fără rost împărţirile astea. Toţi oamenii ăia care săreau de la etaj şi îşi dădeau foc, atunci când am trecut în secolul 21 [la cumpăna dintre milenii] mi s-au părut nişte labe triste. N-am înţeles de ce făceau asta. Par genul de oameni care se agită pe orice subiect le zici să se agite. Cum e acum faza cu Barack în America. Cel mai mare căcat din toate timpurile. Toţi americanii ăia care fac “YEAAAAH! YEAAAAH! Şi nu cred că s-a schimbat absolut nimic.

Da, şi la noi la fel… Cum te întelegi cu producătorii de muzică?

N-am avut niciodată producător. Poate că avem nevoie, nu ştiu. Am făcut tot ce există în manual în stilul DIY - do it yourself mereu, dar în principiu nu aş refuza să lucrez cu un producer, dar ar depinde de cine e şi cu cine a lucrat înainte. Nu cred că n-am putea face ceva mai bun sau mai interesant dar probabil că acum 20 de ani i-aş fi zis fuck off, I’ll do it my way, dar acum sunt mai deschis la sugestii.

Aici ne învaţă în şcoală ca un artist devine mare abia după ce moare, că cel mai mare poet al nostru a devenit cel mai mare pentru că a murit. Ce părere ai?

Cred că e mai uşor să transformi persoana, opera într-o marfă, într-un produs dacă a murit. Nu mai ai pe nimeni care să-ţi zică «stai ca nu e aşa» sau care să tragă un pârţ sau ceva, poţi cosmetiza toată povestea şi s-o vinzi ca pe margarină, aşa că da, tendinţa e clară.

Aşa vă învata şi în Anglia ?

Oamenii nu învaţă nimic la scoală în Anglia afară de cum să se înjunghie unii pe alţii şi să-şi ascută cuţitele. «Cum a fost azi la şcoală, Johnny? Păi ne-au dus să ne luăm cuţite, mami!»

De-asta este Britania GREAT!

Da, înjunghiem pe oricine pe la spate înainte să mişte [râde].

E istorie.

Da, o istorie în desfăşurare.

E o poveste care zice că Don Cherry te-a văzut cântand şi ţi-a zis că-i aminteşti de zilele în care cânta cu Ornette Coleman, e pe bune ?

Da! L-am chemat pe Don în turneul lui Ian Dury pentru că noi eram toţi înebuniţi după Ornette. Când a fost scris Sex & Drugs & Rock & Roll au luat o linie de bas de Charlie Haden (tan-ta-na-ta-nan-tam-aam; sex-&drugs-&rock-&roll etc) dintr-o piesă Ornette Coleman & Charlie Haden Quartet, aşa că l-am chemat pe Don Cherry în turneu şi mi-a zis că Blurt îi aminteşte de zilele de început cu Ornette. Am fost foarte încântat pentru că sunt un mare fan al lui Ornette - este… fenomenal!

Îţi schimbă orientarea metafizică în spaţiu.

Te fute la creieri.

Ştiu o poveste despre saxofon în Cuba. Când armata revoluţionară a lui Castro a preluat puterea în Havana, le-au spus americanilor care aveau cazinouri şi locante că le închid afacerile dacă nu scot saxofonul din orchestre, considerându-l element decadent şi imperialist.

Pe bune? La fel şi Hitler, a declarat saxofonul ilegal pentru că făcea parte din muzica sexual degenerată a omului negru. E şi o nuvelă cehă despre asta, dar n-am auzit niciodată de faza din Cuba. Mă amuză toate poveştile despre Guevara, ce puţoi.

O, da! A şi executat nişte saxofonişti!

Nu! I-a împuşcat?! Da?! [aplauze furtunoase] Băiat bun! Cu mâna lui?

Nu, cineva a facut-o în locul lui.

Nu trebuia să fi cântat şi bisul [râde]. Shut the fuck up! E o faza cu Coltrane care îi zice lui Miles Davis [vorbeşte cu accent de Harlem] «Miles, omule, ştii, mă iau cu cântatul, şi cânt, şi cânt, şi nu ştiu cum să ajung la un final, cum să mă opresc!» Şi Miles îi zice: «îl scoţi din gură» [râde]. Dar Che avea o metodă mult mai bună: Shoot the fucker! minunată poveste, mi-a făcut ziua!

Din scriitorii români, pe Urmuz îl ştii?

Nu, doar pe Ionesco.

Urmuz a scris înainte de Ionesco. S-a împuşcat în cap.

Ca Maiakovski. Ce era cu el?

Era funcţionar la primărie şi în timpul liber scria. În anii 20, unul din primii scriitori absurzi. Şi oricum Ionesco era francez.

Scrie-mi şi mie URMUZ aici, te rog. Sună cumva cunoscut…