despre broscute, serpisori si vaporase cu legendary pink dots

În dimineaţa zilei de vineri 22 mai m-am trezit foarte mahmur după 4 ore de somn. La ora 12 trebuia să fiu la Hotel Capitol să vorbesc pentru Sunete cu Legendary Pink Dots care aveau să decoleze peste trei ore. Eram toţi (şi eu, şi ei) epuizaţi după două nopţi de concerte la Control. Eram totuşi liniştiţi, ne făcusem bine treaba, înţelesesem ce era de înţeles. Tot publicul (diferit în cele două seri) se prinsese cumva că e vorba de ceva de care nu dai cu nasul prea des. Am vorbit cu Ka-Spel şi The Silverman ca trei babe vreo oră, discuţie din care o parte e mai jos.



Victor Stütz: Cum v-a placut aici (concertul, publicul şi tot)?

Edward Ka-Spel: a fost o experienţă absolut extraordinară. Nu stiam la ce sa ne aşteptăm venind prima oară în România, aşa că am fost foarte deschişi. Am fost surprinşi cât de mulţi oameni au venit şi cât de calzi au fost.

The Silverman: În ambele nopti. Prima a fost mai intima, pentru ca au fost mai putini oameni, iar a doua noapte show-ul cel mare. Cu sala plină şi tineret şi dans şi reacţii puternice.

VS: Ce puteţi să-mi ziceţi despre Plutonium Blonde? Eu l-am pus în topul meu pe anul trecut.

EK: E albumul la care am lucrat cel mai mult (ca timp), cam un an. Ne-am consultat de la început între noi: unde vrem sa ajungem cu albumul? Toată ideea, conceptul de Plutonium Blonde a venit de la TS. După atâţia ani, când scoţi atâtea albume, devine destul de greu să surprinzi oamenii. Muzical, pasiunea e la fel de arzătoare ca la început, dar cum scoţi ceva care să faca diferenţa (cum am făcut noi)?

TS: Ştiam de la început că în schiţele pe care le aveam sunt nişte idei foarte bune, că va ieşi, probabil, un disc clasic. Am stat mult perfecţionându-l şi distilând viziunea care urma să fie prezentată pe album. Cred că este atât cât se poate de aproape de perfecţiune. VS: Sper să ajungeţi chiar şi mai aproape.

EK: Întotdeauna poţi ajunge mai aproape. Dacă atingi perfecţiunea cam e timpul să te opresti.

TS: Am dat o mare atenţie detaliilor, nuanţelor, fiecare piesă are o poveste de zis, pentru că fiecare a fost făcută în alt fel, cu idei venind din toate părţile. Spre exemplu o piesă [Faded Photograph] cu sunete de vapor pentru care am făcut nişte studii pe Rin, acolo unde se desparte când intră în Olanda. Mi-a plăcut întotdeauna sunetul vechilor motoare diesel şi am mers pe asta, iar Edward a venit cu eticheta perfectă, cu versurile perfecte pentru piesă.

VS: Cum a fost turneul de promovare?

EK: Foarte lung. Am testat anumite piese de pe album (ca Rainbows Too?) cu mulţi ani înainte, şi toate piesele pe care le-am gândit au suferit mutaţii în turnee, au crescut. De-asta cânti live doar, ca să vezi ce aşteaptă oamenii de la tine.

VS: Sunteti vegetarieni. V-au dat ceva să mâncati pe-aici?

EK & TS: [râd] Pizza şi salate!

VS: Trebuia să fi mers la mânăstiri, acolo au nişte mâncăruri extraordinare.

Cum a evoluat fanbase-ul de-a lungul anilor?

EK: Prima scrisoare de la un fan a venit din Norvegia [râde], în ‘80.

TS: Una din primele a venit din Vancouver de la cEvin [Key] care mai târziu a înfiinţat Skinny Puppy (cu care am fost şi la acelaşi label) şi ne zicea că este foarte impresionat şi vrea sa ne însoţească în turneu cu Portion Control.

EK: Primeam telefoane de la cEvin şi de la Bill Leeb de la Front Line Assembly, care veneau şi la concerte. Aşa au început şi colaborările cu ei. Iar ei au ajuns mari. E ciudat cum merg lucrurile. Noi n-am avut niciodată mare audienţă în ţara noastră, de-aia ne-am şi mutat în Olanda. Acum 30 de ani aveam o gagică acolo, lucra la radioul naţional, si ne-a cântat foarte mult la radio, iar oamenilor le-a plăcut.

VS: Probabil că v-a plăcut foarte tare acolo dacă mai staţi şi acum.

EK & TS: Nu chiar, dar tinzi să prinzi rădăcini, îţi faci o familie... Nu e nimic minunat la Olanda, dar e un loc OK în care să trăieşti. Dar oriunde ai trăi apar chestii enervante, mai mici sau mai mari.

VS: Vă e dor de UK?

EK: Câteodată. Îmi dau seama abia acum că Londra e un oraş extraordinar, abia acum am învăţat să-l preţuiesc cu adevărat. Mă întorc acolo destul de des.

VS: E evident că ascultaţi atâtea chestii mişto. De unde pornirea atât de puternică să creaţi muzica voastră? Şi eu sunt înnebunit după muzică dar nu creez.

TS: Sunetul, trebuie tot timpul să asculţi sunetele. Când mergi printr-un oraş trebuie să fii atent la felul în care sunetele relaţioneaza între ele, iar asta poate fi baza unei idei muzicale.

VS: Deci oraşe diferite au sisteme acustice diferite?

TS: Absolut. Cel de aici e foarte bun. Dacă mergi, spre exemplu, într-un oraş cu apă, ca Veneţia, se va auzi cu totul altfel. Contează fiecare clădire. Am fost spre exemplu la o mică catedrala catolica în sudul Franţei, şi înauntru cred că sunetul ar fi cel mai bine descris ca “linişte apăsătoare”. O liniste pe care aş putea-o lega de Hallway [To The Gods], o linişte spatioasa.

VS: Aici aţi intrat în biserici?

EK & TS: Nu, ne-am plimbat pe străzile lăturalnice, am fost în magazine de antichităţi…

VS: Trebuia sa fi intrat într-o biserica ortodoxă. Sunt complet diferite, sunt mult mai mici, ideea e sa fii mic, umil, în faţa lui Dumnezeu.

TS: Da, am observat cât de mici sunt bisericile aici!

VS: Da, la ţara sunt chiar mult mai mici, trebuie să te apleci ca să intri. În lumea catolică Dumnezeu e măreţ, monumental, te striveşte prin imensitatea lui, la ortodocşi trebuie să te apleci.

TS: Am mai fost prin parcuri, la un lac, ne-au plăcut clădirile vechi, am încercat să vedem cealaltă faţă a oraşului. Herăstrăul e obligatoriu de văzut în Bucureşti. Mi-a plăcut un cârd de ţestoase aliniate pe un buştean, şi am stat acolo şi le-am privit. Apoi a apărut un şarpe de apă.

VS: Şi se uitau şi ele la voi?

EK: [râde] Cred că erau ocupate unele cu altele.

TS: Cred că data viitoare când venim ar trebui să mergem şi în partea rurală a ţării, unde am înţeles că e un aer de acum 300 de ani, cu cai şi căruţe, şi tot felul de chestii de-astea. Cred că suntem foarte norocoşi că putem să călătorim mult şi să absorbim toată această diversitate, şi toate aceste experienţe (care ulterior se reflectă în muzica noastră).

VS: Am citit de-a lungul anilor o gramadă de review-uri despre voi. Şi erau contradictorii între ele, unele chiar inlauntrul lor. De ce credeţi că se întâmplă aşa?

EK & TS: Pe noi oamenii ori ne iubesc ori ne urăsc, nu prea e nimic la mijloc. Nici nu ţi-ar veni să crezi câta ură e acolo. Unii ne văd ca pe o trupă hippie, şi îi deranjează foarte tare. Nu ştiu, o fi şi ceva adevărat aici, dar oricum e o parte mică a adevărului. LPD e o trupă greu de pus într-o categorie: nu poţi să zici că e industrial, hippie, space, avangardă, psihedelic, rock, doar este - înlăuntrul propriilor reguli, care în principiu înseamnă că nu sunt reguli. Ăştia suntem noi, nu suntem diferiţi deliberat. Unii sunt individualişti în mod deliberat [îşi imită propriul sunet odată ce l-au obţinut]. Noi nu am formulat niciodată: “ăsta e sunetul pe care trebuie să-l urmărim, stilul ăsta!” Nu suntem nici fashionable nici unfashionable, şi asta îi pune în dificultate pe unii.

VS: Da, iau doar anumite elemente şi le exclud pe celelalte: asta e de aici, asta de aici, asta de aici etc. Problema e că nu ascultă muzica.

TS: Muzica noastră e ca o oglindă. Unora nu le place sa se privească în oglindă.

VS: Influenţa spirituală?

EK: Nu predic, nu am să le spun niciodată altora cum să-şi traiască viaţa. Vorbesc despre propriile mele experienţe dar voi vrea întotdeauna ca ceilalţi să faca orice doresc. Nu zic că aşa trebuie, zic că aşa este my way. Dacă oamenii vor să ia ceva din asta, foarte bine, dar eu nu am nici o responsabilitate. Să se uite cel mai bine în ei, acolo-s răspunsurile, mai bine decât în orice religie. Văd rostul religiei, nu ader la nici una, deci răspunsurile spirituale vin dinăuntru.

TS: Şi asta se vede foarte clar în ceea ce facem. Este o influenţă inevitabilă, sunt nuanţe care se văd dacă eşti deschis să arăţi creativ diferitele influenţe din tine.

EK: Avem un cult al nostru, nu voi nega asta, dar este un cult deosebit, fără reguli.

VS: Suna cam bine pentru un cult.

Şi fanii ce/cât credeţi că primesc din tot ce vreţi să daţi?

EK: Onestitate, puritate, culori noi în viaţa lor, un univers în expansiune, pe care ei îl extind asupra lor. Nu avem toate răspunsurile, nu dăm cu ciocanul în cap, sunt doar viziuni foarte personale şi sper că reuşim să facem din lumea asta pe alocuri tristă, una mai fericită, iar pentru asta trebuie să fie întuneric, aşa cum este şi lumină. Trebuie să fie râs la fel cum sunt şi lacrimi. Avem şi foarte mult umor în piesele noastre...

VS: Ştiţi artişti români?

EK: Doar nişte compozitori de avangardă precum Iancu Dumitrescu. Am auzit şi din trupele vechi, ca Pheonix [râde]. Dacă îţi place muzica trebuie mereu să priveşti din unghiuri diferite.

VS: Da, din păcate publicul român a rămas acolo

EK: Dar am înţeles că au fost foarte importanţi

VS: Au fost, da, dar la timpul lor. Şi din pacate au fost şi cam singurii care au ajuns la statutul ăsta.

EK: Da, cultural sunt importanţi. Muzical nu sunt pe gustul meu.

VS: Normal.

TS: Dar ce muzica românească ne recomanzi de azi?

VS: De azi?! Absolut nimic.

EK: O să vină.

VS: Muzica electronică mai încearcă să iasă din întuneric, dar nu prea reuşeşte nici ea. Iar trupele alternative imita câteva ( prea putine oricum) trupe de afară şi cam atât.

EK: Uită-te la Polonia sau Cehia, ei au reuşit, se va întâmpla şi aici. Trebuie să’i ajuţi tu. Trebuie să apară cineva care să spargă buba., să zică: “aşa nu e bine, trebuie să fii original, facem altfel”. Aşa se întâmplă în ţările tinere.

TS: Oricum multe figuri artistice puternice au plecat din ţară, în Franţa spre exemplu. Asta poate fi bine, că se vor intoarce, vezi Polonia.

VS: Cum e să ajungi legendar după ce chiar punctul pornire a fost ironic în această privinţa?

EK & TS: [răd] Păi da, încep să-mi cresc în propria-mi piele, sa-mi respect numele [arată spre pletele albe]. Am fost ironici şi încă suntem.

VS: Aţi vândut multe cd-uri la concerte. Ce credeţi despre filesharing?

EK: Aş fi un ipocrit să critic, pentru că o fac chiar eu. Vreau să aud foarte multă muzică şi nu am aşa de mulţi bani şi oricum nu se găseşte orice vreau. Deci dacă nu-mi găseşti cd-urile, te rog ia-le oricum, totul e să fii sincer cu tine şi dacă iţi permiţi, să le şi cumperi. Important e să auzi muzica.

TS: Şi da, dacă oamenilor le place muzica, găsesc suportul fizic şi au şi bani să cumpere, cu siguranta o vor face: uită-te la revenirea lp-urilor [vinil]. Cred că cd-ul va dispărea (pentru că există download oficial), dar lp-ul nu, pentru că este ambalat într-un mod cu totul special.

EK: Pentru noi e cam greu să supravieţuim, dar e important că există destui oameni (o comunitate) care cumpară cd-urile, le downloadează, vin la concerte, exact cât trebuie ca să ne ţină în viaţă. N-o să ne îmbogăţim niciodată din asta, dar oricum n-a fost asta intenţia vreun moment.

VS: Ce vă place din ce-aţi ascultat nou?

EK & TS: Noul val finlandez este zona noastră preferată în momentul ăsta.

VS: Şi din muzica electronică? Am auzit o gramadă din aerul epocii la concertul vostru.

EK: Nu prea ascult. Avem toate sculele astea şi-am zis: minunat! Nu stiu foarte exact ce fac acolo, dar îmi plac chestiile haotice pe partea asta [râde].

VS: Să ne zică criticii muzicali de unde vin elementele astea!

EK: Nu am nici cea mai mică idee cum folosesc alţii maşinăriile alea, dar eu mă distrez teribil!

VS: Am anumite informaţii ca Edward Ka-Spel, The Silverman, Blaine Reininger, Steven Brown şi Thomas Pynchon sunt membri The Residents. E adevărat?

EK&TS: [râd] S-ar putea. Nu putem nega.