antropologie de vara. la mici si bere cu vs (copy paste 8)

Pe când eram în gimnaziu am descoperit cauzele stagnării evoluţiei populaţiei în spaţiul Carpato - Danubiano - Pontic. Mi-era destul de clar că vremuri de glorie nu s-au vazut pe-aici nici în antichitate ori evul mediu (a se citi “până la Marea Unire”), şi nici nostalgii renascentiste ("interbelice") n-aveam. Mi-era deci evident că o specie plăpândă a fost uşor de pervertit şi aruncat în haznaua cu căcat (de pe undeva pe la Piteşti) de câţiva ani de stalinism - ceauşism, că specimenele superioare au dispărut rapid (prin dulcile metode de partid) sau lent (neînmulţire), că selecţia naturală a lucrat pentru elementele submediocre, singurele care s-au perpetuat. Dar această involuţie se oprise, venise nemuritorul Ion Iliescu. Buba, am zis eu, este că se combate prea mult despre starea naţiunii: descoperisem gaura covrigului. De fapt nu era nici o problemă, totul a continuat firesc, şi continuă şi acum, când ajungem la linia directoare a acestor rânduri: românii nu au nici o legătură cu muzica! Aceste rânduri pozitive (şi pline de speranţă) îmi vin uitându-mă în jur: producţia muzicală este de o penibilitate bine cizelată, setea de cunoaştere a audienţelor zbiară la Iarna Manelelor, Morandi şi Cernavodă (şi multe altele, care abia ar încăpea într-o enciclopedie), iar segmentul high-end are ca unic interes plimbărica de sâmbătă seara la un event, must, din orice zonă a muzicii ar fi el, atât timp cât se ocupă poziţia geostrategică lângă alte elemente superioare ale societăţii mondene, îmbrăcate în aceeaşi uniformă, în faţa unei scene pe care unii joacă un teatru, fac un spectacol sau ceva, muzică, “nu stiu dragă, n-am avut timp să mă interesez dar o să mă duc şi la Werchter să-i văd”. Am vorbit până acum de cele două elemente magice, la care stăm extraordinar: producţie şi consum. În treaba asta cu muzica ar mai fi un element: artistul. Să vedem ce-i cu el. Ce-ar fi de reţinut e că, pe lângă incultură şi lipsă de talent, nu are timp să asculte muzică, nu are timp nici să şi-o imagineze, pentru că ori are o afacere cu biscuţi, ori lucrează la corporaţie, iar muzica este un mic hobby din care mai ies bani de-un concediu la mare. La o mare de departe, la un hotel luxos (de unde sper că n-o să se mai întoarca), pentru că onorariile pe care le încasează la cântări sunt foarte mari. Plătim pentru instrumentele şi sculele proaste, hainele din IDM, coafura de la parterul blocului, lipsa de interes şi propria mediocritate. Plătim degeaba nişte oameni care cântă prost şi cu scârbă. Mi se va spune că nu e chiar aşa, că sunt faze trecătoare, că nu se poate generaliza în felul acesta, că “marii artişti, cu ei cum rămâne”? Vă întreb dacă aţi văzut aşa ceva (că de ascultat n-am speranţe), unde (cu adresa exactă), şi voi aştepta descrieri detaliate şi argumente, adică n-o scăldăm. Eu ştiu vreo doi, dar în atare situaţie nu are nici un sens, ba ar fi chiar penibil să vorbim despre ei. Oricum, ajung din nou la teza mea de clasa a doua: vorbim/scriem mult prea mult şi prost în orice domeniu artistic. Nu avem totuşi nimic de ascultat. Eu o să pun mâna pe o chitară şi cu siguranţă c-o să fac mai frumos din ea decât marii artişti ai neamului, ascultaţi aicea la mine!

roata - ei si (va fi lazare, va fi, eurostar 1992)

roata - mi si la si re si pa