avec.ro

Interviul din Dilema (curind, siteul in full efect)

Ce este, mai exact, acest proiect intitulat Avec?

Avec este o corporaţie ai cărei directori sîntem eu şi Florin Oslobanu. Vi se poate părea anacronic că în 2010 se mai nasc asemenea construcţii precum a noastră, însă atunci cînd există inteligenţă, voinţă, resurse şi vid pe piaţă este momentul să-ţi clădeşti un eşafodaj despre care ştii că va fi durabil. Ne vom lansa întîi ca site (www.avec.ro) concentrat în jurul muzicii şi apoi vom vedea dacă este cazul să intrăm şi sub tipar. Momentan, nu cred că presa scrisă mai poate funcţiona (în România).

Muzica nu va fi singurul punct, ci ne vom concentra şi pe alte zone ce ţin de habitatul urban (visuals, film, modă, literatură). Vom avea de la început în spate instituţii precum clubul Control, Asociaţia Culturală Jadd sau Jumătatea Plină şi redactori pe care îi ştiţi din alte părţi şi pe care veţi fi încîntaţi să-i vedeţi reuniţi sub cupola Avec. Nu va fi mult pînă vom intra în radio şi TV. Serios vorbind, oricît de bun ai fi, este greu să faci ceva bun per se în Bucureşti, avînd în vedere nivelul cultural, însă se mai găsesc figuri luminate care doresc să schimbe peisajul precambrian. Acesta este motivul pentru care sper să putem evolua de la starea de zăcămînt. Am sperat că, avînd prieteni care se pricep, vom putea strînge de la început un nucleu extins în jurul ideii, însă oamenii din domeniu sînt ori dezabuzaţi, ori orientaţi spre alte orizonturi spirituale. Sîntem convinşi că ni se vor alătura cei care merită.

Îşi mai are rostul un nou proiect web de natura asta cînd există deja Ginger Group, Fresh Good Minimal, Chestionabil şi altele?

Dacă am fi fost satisfăcuţi de contextul actual, am fi consumat cu plăcere producţiile existente şi am fi căutat, poate, să ne alăturăm lor. Nu vreau să critic, doar să vă spun ce ne-a motivat. Ceea ce există deja este fie pe tiparul promo, fie pe cel comunitate închisă. Desigur, nişele sînt cele pe care le caută toată suflarea internautică, împărţirea în comunităţi, fiecare mai specială decît alta, cu interstiţiile de rigoare: web 3.0. De multe ori, tonul asumat de ele nu ţine seama de faptul că ceea ce tratează este cu mult deasupra oricărui ton, oricărei atitudini de superioritate posibile: muzica. Muzica trebuie să fie prin esenţa ei liberă, ca şi mintea care o produce/ascultă, aşadar dorim să transcendem limitările speciilor şi idiosincraziile pineale.

Veţi putea citi deopotrivă despre avant-jazz şi electro-pop, despre idm şi world music, punk, garage şi alte forme de alternativ, mai lo sau mai hi-fi, shoegaze şi 8bit, alt country, hip-hop, industrial, noise, drone şi tag-urile pot continua. Paradoxal, şi ipocrit poate, avînd în vedere că deviza mea este „Writing about music is like dancing about architecture“, însă dacă tot o facem, o vom face bine.

Prin ce plănuiţi să faceţi diferenţa?

În primul rînd prin produsele muzicale promovate în sine, prin afinităţile elective, experienţa plus expertiza autorilor şi, sper, prin scriitura de calitate. Pare narcisist ce spun, dar orice ascultător maniac de muzică tinde să creadă că ceea ce ascultă el este absolut, fiecare se vede în concurenţă cu şi deasupra celorlalţi, îşi acordă veleităţi auctoriale. Unii colecţionează pentru a da mai departe, alţii îşi ţin patrimoniul şi instrumentele în seif. Noi sîntem facţiunea sociabilă, deşi mergem de multe ori pe ideea „Art is not a mirror, it’s a hammer“ şi vor exista cu siguranţă şi critici radicale.
Chiar aceste afirmaţii ar putea fi puse sub forma unui articol care să preceadă o discuţie: Voi cum/cît/de ce ascultaţi? Voi pune în practică şi vom vedea. Ca să-mi închei expozeul lămuritor, ne vom prezenta undeva între seriozitatea Wire şi lejeritatea Guardian.

Care va fi structura site-ului şi cîţi cititori crezi că veţi avea cu atitudinea asumată?

În privinţa numărului de cititori nu mi-aş face probleme, am făcut studii de piaţă şi ele ne spun (evident) că Internetul este în expansiune, tinde să cuprindă în scurtă vreme întreg mediul rural, acolo ne vom construi eternitatea, în mijlocul marilor mase ahtiate de cunoaştere, avide să audă muzică nouă, acolo se află ascultătorii activi gata să consume informaţia fără preconcepţii de superioritate sau măcar inferioritate, iar noi vom fi acolo pentru a le ostoi setea. Cînd spun mediu rural mă refer, bineînţeles, la ceva indefinit geografic, iar cînd spun expansiune şi mase avide de cunoaştere mă refer, evident, la cu totul altceva decît ţi s-ar părea la prima vedere. „It will grow on you all“, vei vedea. Sper că în România evoluţia este o bombă cu efect întîrziat, şi că va fi chiar mai bombastică decît tonul meu de aici. Structura e aşa: recenzii de albume, cronici şi avancronici de concerte sau alte evenimente, interviuri cu artişti, opinie şi altele (film, literatură, arte vizuale, reportaje etc). Plus, butonul roşu, BLOG.

Cum vezi tendinţele şi evoluţiile pe 2010 în România şi la ce adăugăm Avec?

Momentan, situaţia rămîne cum am stabilit. Noi eram porniţi să mergem la B’estfest numai să vedem audienţa Lady Gagăi. Eu m-am amuzat şi mai tare cînd am auzit că nu se mai face festivalul, mai ales că anunţurile cu invitaţia, respectiv anularea au fost despărţite de cîteva zile: deci mai puţini mititei cu cola. Vom avea concertele din Control, Rokolectiv, Liveland şi mai vedem.

Despre tendinţe ne pot spune mai bine cei care se ocupă cu zeitgeist-ul acum. Spiritul vremii şi tendinţele sînt nişte bunuri foarte atent îngrijite, care îţi pot da o foarte mare putere. Ele nu există, dar le poţi inventa şi alţii le pot crede. Pe asta se bazează economia. Deci, să ne adăugăm la cei care inventează tendinţe.

despre broscute, serpisori si vaporase cu legendary pink dots

În dimineaţa zilei de vineri 22 mai m-am trezit foarte mahmur după 4 ore de somn. La ora 12 trebuia să fiu la Hotel Capitol să vorbesc pentru Sunete cu Legendary Pink Dots care aveau să decoleze peste trei ore. Eram toţi (şi eu, şi ei) epuizaţi după două nopţi de concerte la Control. Eram totuşi liniştiţi, ne făcusem bine treaba, înţelesesem ce era de înţeles. Tot publicul (diferit în cele două seri) se prinsese cumva că e vorba de ceva de care nu dai cu nasul prea des. Am vorbit cu Ka-Spel şi The Silverman ca trei babe vreo oră, discuţie din care o parte e mai jos.



Victor Stütz: Cum v-a placut aici (concertul, publicul şi tot)?

Edward Ka-Spel: a fost o experienţă absolut extraordinară. Nu stiam la ce sa ne aşteptăm venind prima oară în România, aşa că am fost foarte deschişi. Am fost surprinşi cât de mulţi oameni au venit şi cât de calzi au fost.

The Silverman: În ambele nopti. Prima a fost mai intima, pentru ca au fost mai putini oameni, iar a doua noapte show-ul cel mare. Cu sala plină şi tineret şi dans şi reacţii puternice.

VS: Ce puteţi să-mi ziceţi despre Plutonium Blonde? Eu l-am pus în topul meu pe anul trecut.

EK: E albumul la care am lucrat cel mai mult (ca timp), cam un an. Ne-am consultat de la început între noi: unde vrem sa ajungem cu albumul? Toată ideea, conceptul de Plutonium Blonde a venit de la TS. După atâţia ani, când scoţi atâtea albume, devine destul de greu să surprinzi oamenii. Muzical, pasiunea e la fel de arzătoare ca la început, dar cum scoţi ceva care să faca diferenţa (cum am făcut noi)?

TS: Ştiam de la început că în schiţele pe care le aveam sunt nişte idei foarte bune, că va ieşi, probabil, un disc clasic. Am stat mult perfecţionându-l şi distilând viziunea care urma să fie prezentată pe album. Cred că este atât cât se poate de aproape de perfecţiune. VS: Sper să ajungeţi chiar şi mai aproape.

EK: Întotdeauna poţi ajunge mai aproape. Dacă atingi perfecţiunea cam e timpul să te opresti.

TS: Am dat o mare atenţie detaliilor, nuanţelor, fiecare piesă are o poveste de zis, pentru că fiecare a fost făcută în alt fel, cu idei venind din toate părţile. Spre exemplu o piesă [Faded Photograph] cu sunete de vapor pentru care am făcut nişte studii pe Rin, acolo unde se desparte când intră în Olanda. Mi-a plăcut întotdeauna sunetul vechilor motoare diesel şi am mers pe asta, iar Edward a venit cu eticheta perfectă, cu versurile perfecte pentru piesă.

VS: Cum a fost turneul de promovare?

EK: Foarte lung. Am testat anumite piese de pe album (ca Rainbows Too?) cu mulţi ani înainte, şi toate piesele pe care le-am gândit au suferit mutaţii în turnee, au crescut. De-asta cânti live doar, ca să vezi ce aşteaptă oamenii de la tine.

VS: Sunteti vegetarieni. V-au dat ceva să mâncati pe-aici?

EK & TS: [râd] Pizza şi salate!

VS: Trebuia să fi mers la mânăstiri, acolo au nişte mâncăruri extraordinare.

Cum a evoluat fanbase-ul de-a lungul anilor?

EK: Prima scrisoare de la un fan a venit din Norvegia [râde], în ‘80.

TS: Una din primele a venit din Vancouver de la cEvin [Key] care mai târziu a înfiinţat Skinny Puppy (cu care am fost şi la acelaşi label) şi ne zicea că este foarte impresionat şi vrea sa ne însoţească în turneu cu Portion Control.

EK: Primeam telefoane de la cEvin şi de la Bill Leeb de la Front Line Assembly, care veneau şi la concerte. Aşa au început şi colaborările cu ei. Iar ei au ajuns mari. E ciudat cum merg lucrurile. Noi n-am avut niciodată mare audienţă în ţara noastră, de-aia ne-am şi mutat în Olanda. Acum 30 de ani aveam o gagică acolo, lucra la radioul naţional, si ne-a cântat foarte mult la radio, iar oamenilor le-a plăcut.

VS: Probabil că v-a plăcut foarte tare acolo dacă mai staţi şi acum.

EK & TS: Nu chiar, dar tinzi să prinzi rădăcini, îţi faci o familie... Nu e nimic minunat la Olanda, dar e un loc OK în care să trăieşti. Dar oriunde ai trăi apar chestii enervante, mai mici sau mai mari.

VS: Vă e dor de UK?

EK: Câteodată. Îmi dau seama abia acum că Londra e un oraş extraordinar, abia acum am învăţat să-l preţuiesc cu adevărat. Mă întorc acolo destul de des.

VS: E evident că ascultaţi atâtea chestii mişto. De unde pornirea atât de puternică să creaţi muzica voastră? Şi eu sunt înnebunit după muzică dar nu creez.

TS: Sunetul, trebuie tot timpul să asculţi sunetele. Când mergi printr-un oraş trebuie să fii atent la felul în care sunetele relaţioneaza între ele, iar asta poate fi baza unei idei muzicale.

VS: Deci oraşe diferite au sisteme acustice diferite?

TS: Absolut. Cel de aici e foarte bun. Dacă mergi, spre exemplu, într-un oraş cu apă, ca Veneţia, se va auzi cu totul altfel. Contează fiecare clădire. Am fost spre exemplu la o mică catedrala catolica în sudul Franţei, şi înauntru cred că sunetul ar fi cel mai bine descris ca “linişte apăsătoare”. O liniste pe care aş putea-o lega de Hallway [To The Gods], o linişte spatioasa.

VS: Aici aţi intrat în biserici?

EK & TS: Nu, ne-am plimbat pe străzile lăturalnice, am fost în magazine de antichităţi…

VS: Trebuia sa fi intrat într-o biserica ortodoxă. Sunt complet diferite, sunt mult mai mici, ideea e sa fii mic, umil, în faţa lui Dumnezeu.

TS: Da, am observat cât de mici sunt bisericile aici!

VS: Da, la ţara sunt chiar mult mai mici, trebuie să te apleci ca să intri. În lumea catolică Dumnezeu e măreţ, monumental, te striveşte prin imensitatea lui, la ortodocşi trebuie să te apleci.

TS: Am mai fost prin parcuri, la un lac, ne-au plăcut clădirile vechi, am încercat să vedem cealaltă faţă a oraşului. Herăstrăul e obligatoriu de văzut în Bucureşti. Mi-a plăcut un cârd de ţestoase aliniate pe un buştean, şi am stat acolo şi le-am privit. Apoi a apărut un şarpe de apă.

VS: Şi se uitau şi ele la voi?

EK: [râde] Cred că erau ocupate unele cu altele.

TS: Cred că data viitoare când venim ar trebui să mergem şi în partea rurală a ţării, unde am înţeles că e un aer de acum 300 de ani, cu cai şi căruţe, şi tot felul de chestii de-astea. Cred că suntem foarte norocoşi că putem să călătorim mult şi să absorbim toată această diversitate, şi toate aceste experienţe (care ulterior se reflectă în muzica noastră).

VS: Am citit de-a lungul anilor o gramadă de review-uri despre voi. Şi erau contradictorii între ele, unele chiar inlauntrul lor. De ce credeţi că se întâmplă aşa?

EK & TS: Pe noi oamenii ori ne iubesc ori ne urăsc, nu prea e nimic la mijloc. Nici nu ţi-ar veni să crezi câta ură e acolo. Unii ne văd ca pe o trupă hippie, şi îi deranjează foarte tare. Nu ştiu, o fi şi ceva adevărat aici, dar oricum e o parte mică a adevărului. LPD e o trupă greu de pus într-o categorie: nu poţi să zici că e industrial, hippie, space, avangardă, psihedelic, rock, doar este - înlăuntrul propriilor reguli, care în principiu înseamnă că nu sunt reguli. Ăştia suntem noi, nu suntem diferiţi deliberat. Unii sunt individualişti în mod deliberat [îşi imită propriul sunet odată ce l-au obţinut]. Noi nu am formulat niciodată: “ăsta e sunetul pe care trebuie să-l urmărim, stilul ăsta!” Nu suntem nici fashionable nici unfashionable, şi asta îi pune în dificultate pe unii.

VS: Da, iau doar anumite elemente şi le exclud pe celelalte: asta e de aici, asta de aici, asta de aici etc. Problema e că nu ascultă muzica.

TS: Muzica noastră e ca o oglindă. Unora nu le place sa se privească în oglindă.

VS: Influenţa spirituală?

EK: Nu predic, nu am să le spun niciodată altora cum să-şi traiască viaţa. Vorbesc despre propriile mele experienţe dar voi vrea întotdeauna ca ceilalţi să faca orice doresc. Nu zic că aşa trebuie, zic că aşa este my way. Dacă oamenii vor să ia ceva din asta, foarte bine, dar eu nu am nici o responsabilitate. Să se uite cel mai bine în ei, acolo-s răspunsurile, mai bine decât în orice religie. Văd rostul religiei, nu ader la nici una, deci răspunsurile spirituale vin dinăuntru.

TS: Şi asta se vede foarte clar în ceea ce facem. Este o influenţă inevitabilă, sunt nuanţe care se văd dacă eşti deschis să arăţi creativ diferitele influenţe din tine.

EK: Avem un cult al nostru, nu voi nega asta, dar este un cult deosebit, fără reguli.

VS: Suna cam bine pentru un cult.

Şi fanii ce/cât credeţi că primesc din tot ce vreţi să daţi?

EK: Onestitate, puritate, culori noi în viaţa lor, un univers în expansiune, pe care ei îl extind asupra lor. Nu avem toate răspunsurile, nu dăm cu ciocanul în cap, sunt doar viziuni foarte personale şi sper că reuşim să facem din lumea asta pe alocuri tristă, una mai fericită, iar pentru asta trebuie să fie întuneric, aşa cum este şi lumină. Trebuie să fie râs la fel cum sunt şi lacrimi. Avem şi foarte mult umor în piesele noastre...

VS: Ştiţi artişti români?

EK: Doar nişte compozitori de avangardă precum Iancu Dumitrescu. Am auzit şi din trupele vechi, ca Pheonix [râde]. Dacă îţi place muzica trebuie mereu să priveşti din unghiuri diferite.

VS: Da, din păcate publicul român a rămas acolo

EK: Dar am înţeles că au fost foarte importanţi

VS: Au fost, da, dar la timpul lor. Şi din pacate au fost şi cam singurii care au ajuns la statutul ăsta.

EK: Da, cultural sunt importanţi. Muzical nu sunt pe gustul meu.

VS: Normal.

TS: Dar ce muzica românească ne recomanzi de azi?

VS: De azi?! Absolut nimic.

EK: O să vină.

VS: Muzica electronică mai încearcă să iasă din întuneric, dar nu prea reuşeşte nici ea. Iar trupele alternative imita câteva ( prea putine oricum) trupe de afară şi cam atât.

EK: Uită-te la Polonia sau Cehia, ei au reuşit, se va întâmpla şi aici. Trebuie să’i ajuţi tu. Trebuie să apară cineva care să spargă buba., să zică: “aşa nu e bine, trebuie să fii original, facem altfel”. Aşa se întâmplă în ţările tinere.

TS: Oricum multe figuri artistice puternice au plecat din ţară, în Franţa spre exemplu. Asta poate fi bine, că se vor intoarce, vezi Polonia.

VS: Cum e să ajungi legendar după ce chiar punctul pornire a fost ironic în această privinţa?

EK & TS: [răd] Păi da, încep să-mi cresc în propria-mi piele, sa-mi respect numele [arată spre pletele albe]. Am fost ironici şi încă suntem.

VS: Aţi vândut multe cd-uri la concerte. Ce credeţi despre filesharing?

EK: Aş fi un ipocrit să critic, pentru că o fac chiar eu. Vreau să aud foarte multă muzică şi nu am aşa de mulţi bani şi oricum nu se găseşte orice vreau. Deci dacă nu-mi găseşti cd-urile, te rog ia-le oricum, totul e să fii sincer cu tine şi dacă iţi permiţi, să le şi cumperi. Important e să auzi muzica.

TS: Şi da, dacă oamenilor le place muzica, găsesc suportul fizic şi au şi bani să cumpere, cu siguranta o vor face: uită-te la revenirea lp-urilor [vinil]. Cred că cd-ul va dispărea (pentru că există download oficial), dar lp-ul nu, pentru că este ambalat într-un mod cu totul special.

EK: Pentru noi e cam greu să supravieţuim, dar e important că există destui oameni (o comunitate) care cumpară cd-urile, le downloadează, vin la concerte, exact cât trebuie ca să ne ţină în viaţă. N-o să ne îmbogăţim niciodată din asta, dar oricum n-a fost asta intenţia vreun moment.

VS: Ce vă place din ce-aţi ascultat nou?

EK & TS: Noul val finlandez este zona noastră preferată în momentul ăsta.

VS: Şi din muzica electronică? Am auzit o gramadă din aerul epocii la concertul vostru.

EK: Nu prea ascult. Avem toate sculele astea şi-am zis: minunat! Nu stiu foarte exact ce fac acolo, dar îmi plac chestiile haotice pe partea asta [râde].

VS: Să ne zică criticii muzicali de unde vin elementele astea!

EK: Nu am nici cea mai mică idee cum folosesc alţii maşinăriile alea, dar eu mă distrez teribil!

VS: Am anumite informaţii ca Edward Ka-Spel, The Silverman, Blaine Reininger, Steven Brown şi Thomas Pynchon sunt membri The Residents. E adevărat?

EK&TS: [râd] S-ar putea. Nu putem nega.

PALNIA ŞI SAXOFONUL. ABSURDITAŢI TEHNIC CONTROLATE CU GRÜMMER ŞI TED MILTON

Eram, ca deobicei, la o masă în cel mai tare club din lume – Control. Bag şi muzici acolo marţea, deci să vă fie clar. Îmi tratam tracul cu beri şi votci. Să clarific. Eram în Bucureşti, un oraş din România, capitala chiar. România este o ţară la mii de kilometri de Anglia, ţara lui Ted Milton. Ted Milton este la milioane de kilometri de noi toţi. Ted Milton poetul, saxofonistul, vocalul, păpuşarul, trebuia să cânte în seara aia de aprilie cu Blurt, trupa lui de 30 de ani. Pogo Jazz Noir aşa descria afişul cântarea. Când a ajuns la club pentru proba de sunet era foarte atent la cutia cu saxofonul pe care i-o căra cineva. Peste 10 minute stateam cu el faţă în faţă şi îl mutam de la o masă la alta pentru că nu-mi vedeam întrebările. L-am speriat că publicul român e slăbuţ, pentru că aşa era până în seara aia, când s-a eliberat în sfârşit prin urlete şi dans şi aplauze, acolo în sala de concert plină de la Control Am râs mult cu Ted, dar simţeam că de fapt nu e nimic de râs la omul asta foarte carismatic. Concertul a fost lung şi demenţial ca forţă şi muzică şi tot (toba şi chitara au rupt!), la sfârşit am fost epuizat. La o bere şi o poezie scrisă gagică-mii pe spatele afişului Ted mi-a zis că publicul a fost excepţional. Am fost trist când a plecat pe scări în sus spre hotel. Trist a fost şi Florin, unul din patronii clubului, care ne aduce toate nebuniile de muzici sub nas. Uite ce zicea a doua zi: “După ce în urmă cu nu multe ore a făcut lumea să urle la Control, cea mai tristă imagine pe care am vazut-o în ultimii ani a fost Ted Milton, the Ted Milton, pe scara unui vagon de clasa a 2-a, în rapidul de Istanbul, înghesuit de melteni cu sarsanale, strângandu-şi cu o oarecare nelinişte saxofonul în braţe. O imagine ca asta te face să-ţi pui din nou, deşi ştii bine că nu e cazul, întrebări legate de industria muzicală şi de condiţia umană. They never built a train to fit the genius.” În numărul viitor vom sta la alte poveşti, în acelaşi club, cu Legendary Pink Dots.

blurt - the body that they fit to built the car (toeblock, 12'', 1987)

VS: Înainte să ajungeţi în Bucureşti site-ul Chestionabil a organizat un concurs cu premii invitaţii şi trebuia să raspunzi la ce ar face reclamă unul dintre videoclipurile voastre mai vechi. Întrebarea mea este : do you like Country Life butter?

TM : Îmi place untul. Te referi la reclama lui Johnny Rotten? Mi se pare că e cam pe lângă. Nu cred că era necesar să facă asta.

Aici s-a zis now punk’s really dead!, dar eu nu cred că e cazul.

Nu, nu, nu, nici eu nu cred, dar este clar că Rotten are nevoie de bani şi de ceva mai mult.

Întotdeauna vrea mai mult.

Ce pot să zic, e una chiar mai rea facută de Iggy Pop pentru asigurări de viaţă (sau maşină), erau peste tot… Iggy Pop care poza comercial să vândă o asigurare. Aşa că nu ştiu, dacă cineva ar veni la mine şi mi-ar zice «uite 100000 de euro, promovezi asta!», probabil că aş face-o şi eu. [râde] Dar ce ziceau oamenii că ar trebui să vindem?

Chestii pe lângă subiect. Una era unt, alta era un poem deci n-am înţeles despre ce era vorba de fapt, aparate de masaj…

Masaj! Foarte mişto!

De ce te retragi?

Nu mă retrag.

Aşa zice afişul, nu eu. E marketing?

[râde] Nu, afişul zice Blurt’s Last Last Tour – Part Two Continued! Asta zice! Dacă va continua după seara asta nu ştiu, dar n-aş zice retragere, nu, însă întotdeauna e un semn de întrebare la mijloc. Asta e prima oara când cântăm în România.

Ştiu că aţi venit din Croaţia.

Da, am avut nişte drumuri foarte lungi în acest turneu, am făcut vreo 5000 de kilometri în trei săptămâni.

Cum a fost? Unde-aţi avut public tare, peste tot?

A fost fenomenal ! Variabila este întotdeauna efortul depus de promoter în promovarea show-ului. Deci nu s-a pus niciodată problema audienţei ci a dedicaţiei promoterului, spre exemplu noaptea trecută în Zagreb am văzut afişe mari în tot oraşul şi bineînţeles că sala a fost plină de tineret care făcea ca toţi dracii.

Trebuie să te avertizez că publicul de aici e destul de rece pâna intră în atmosferă.

Sunt surprins să aud asta pentru că am ascultat muzică populară românească şi este foarte pasională.

Da, mulţimile adoră muzica asta, dar în acelasi timp avem şi public pentru Blurt dar…

Nu se mişcă atât de uşor. Nu fac ca toţi dracii. Hai c-o să vedem.

Să sperăm că o sa se facă ca toţi dracii. Eu unul sigur o să fac.

Ţi-e frică de Lemmy Kilminster ?

Să-mi fie frică de ce? Ce-i Lemmy? A! Motorhead! E fenomenal, l-am văzut o singură dată [cântă à la Lemmy] THE ACE OF SPADES!!! Era la festival la Sziget acum patru sau cinci ani. Am văzut doar piesa asta, atât ştiu. A, şi a fost roadie-ul lui Hendrix, nu? Pare un personaj.

Ai bea cu el?

Cu cea mai mare plăcere!

Cu cine ai mai bea?

Cu oricine, dacă face cinste !

Am auzit că te-au contactat cei de la Led Zeppelin să-l înlocuieşti pe Robert Plant.

N-am auzit de aşa ceva. E amuzant însă. Oricum am văzut un film cu un concert foarte tare al lor la Royal Albert Hall, cândva în secolul trecut. Nu sunt un mare fan, dar…

Aşadar l-ai înlocui ?

Să-mi consult avocatul [râde]. Oricum e foarte forţos şi pare s-o ducă bine, nu cred că e pe moarte sau ceva de genul…

Nu, dar cum ai zis, e secolul trecut.

Pentru mine secolul ăsta, secolul trecut, nu ştiu despre ce e vorba, adică dacă eşti chinez sau evreu ai oricum un cu totul alt calendar, aşa că îmi par fără rost împărţirile astea. Toţi oamenii ăia care săreau de la etaj şi îşi dădeau foc, atunci când am trecut în secolul 21 [la cumpăna dintre milenii] mi s-au părut nişte labe triste. N-am înţeles de ce făceau asta. Par genul de oameni care se agită pe orice subiect le zici să se agite. Cum e acum faza cu Barack în America. Cel mai mare căcat din toate timpurile. Toţi americanii ăia care fac “YEAAAAH! YEAAAAH! Şi nu cred că s-a schimbat absolut nimic.

Da, şi la noi la fel… Cum te întelegi cu producătorii de muzică?

N-am avut niciodată producător. Poate că avem nevoie, nu ştiu. Am făcut tot ce există în manual în stilul DIY - do it yourself mereu, dar în principiu nu aş refuza să lucrez cu un producer, dar ar depinde de cine e şi cu cine a lucrat înainte. Nu cred că n-am putea face ceva mai bun sau mai interesant dar probabil că acum 20 de ani i-aş fi zis fuck off, I’ll do it my way, dar acum sunt mai deschis la sugestii.

Aici ne învaţă în şcoală ca un artist devine mare abia după ce moare, că cel mai mare poet al nostru a devenit cel mai mare pentru că a murit. Ce părere ai?

Cred că e mai uşor să transformi persoana, opera într-o marfă, într-un produs dacă a murit. Nu mai ai pe nimeni care să-ţi zică «stai ca nu e aşa» sau care să tragă un pârţ sau ceva, poţi cosmetiza toată povestea şi s-o vinzi ca pe margarină, aşa că da, tendinţa e clară.

Aşa vă învata şi în Anglia ?

Oamenii nu învaţă nimic la scoală în Anglia afară de cum să se înjunghie unii pe alţii şi să-şi ascută cuţitele. «Cum a fost azi la şcoală, Johnny? Păi ne-au dus să ne luăm cuţite, mami!»

De-asta este Britania GREAT!

Da, înjunghiem pe oricine pe la spate înainte să mişte [râde].

E istorie.

Da, o istorie în desfăşurare.

E o poveste care zice că Don Cherry te-a văzut cântand şi ţi-a zis că-i aminteşti de zilele în care cânta cu Ornette Coleman, e pe bune ?

Da! L-am chemat pe Don în turneul lui Ian Dury pentru că noi eram toţi înebuniţi după Ornette. Când a fost scris Sex & Drugs & Rock & Roll au luat o linie de bas de Charlie Haden (tan-ta-na-ta-nan-tam-aam; sex-&drugs-&rock-&roll etc) dintr-o piesă Ornette Coleman & Charlie Haden Quartet, aşa că l-am chemat pe Don Cherry în turneu şi mi-a zis că Blurt îi aminteşte de zilele de început cu Ornette. Am fost foarte încântat pentru că sunt un mare fan al lui Ornette - este… fenomenal!

Îţi schimbă orientarea metafizică în spaţiu.

Te fute la creieri.

Ştiu o poveste despre saxofon în Cuba. Când armata revoluţionară a lui Castro a preluat puterea în Havana, le-au spus americanilor care aveau cazinouri şi locante că le închid afacerile dacă nu scot saxofonul din orchestre, considerându-l element decadent şi imperialist.

Pe bune? La fel şi Hitler, a declarat saxofonul ilegal pentru că făcea parte din muzica sexual degenerată a omului negru. E şi o nuvelă cehă despre asta, dar n-am auzit niciodată de faza din Cuba. Mă amuză toate poveştile despre Guevara, ce puţoi.

O, da! A şi executat nişte saxofonişti!

Nu! I-a împuşcat?! Da?! [aplauze furtunoase] Băiat bun! Cu mâna lui?

Nu, cineva a facut-o în locul lui.

Nu trebuia să fi cântat şi bisul [râde]. Shut the fuck up! E o faza cu Coltrane care îi zice lui Miles Davis [vorbeşte cu accent de Harlem] «Miles, omule, ştii, mă iau cu cântatul, şi cânt, şi cânt, şi nu ştiu cum să ajung la un final, cum să mă opresc!» Şi Miles îi zice: «îl scoţi din gură» [râde]. Dar Che avea o metodă mult mai bună: Shoot the fucker! minunată poveste, mi-a făcut ziua!

Din scriitorii români, pe Urmuz îl ştii?

Nu, doar pe Ionesco.

Urmuz a scris înainte de Ionesco. S-a împuşcat în cap.

Ca Maiakovski. Ce era cu el?

Era funcţionar la primărie şi în timpul liber scria. În anii 20, unul din primii scriitori absurzi. Şi oricum Ionesco era francez.

Scrie-mi şi mie URMUZ aici, te rog. Sună cumva cunoscut…