luni, in fata

inapoi la argument

am auzit aseara ca "traim intr'un stat politienesc". voi incerca sa corectez adorabila afirmatie tardiv poate, prin doua actiuni la care m-am gindit azi intr'o discutie admirabila cu domnul i.s. pe messenger. desigur ca eu nu postez copy - paste din messenger dispretuind intotdeauna acest truc tehnologic stupid. nici "fotografia" nu'mi place, evident. (sint coerent pentru ca asa vreau eu sa fiu.)

prima actiune se numeste "pisare cu bolta in capul protestatarilor". este o opera de arta, desigur. ea este astfel: deturnez un elicopter smurd pentru a survola piata universitatii si a ma pisa de sus, cu bolta, in capul protestatarilor de acolo. in loc de smurd voi scrie "the piss maker".

a doua se numeste "discursul de la bruxelles cu pula in gura". o alta opera de arta. claudiu craciun spunindu'si discursul de la bruxelles cu pula in gura. "i have witnessed a little miracle" cu pula in gura. ar fi si varianta i.s., cu vorotnikov in actiune in curul lui claudiu craciun spunindu'si discursul de la bruxelles.

da, e a doua venire. multumesc.

avec.ro

Interviul din Dilema (curind, siteul in full efect)

Ce este, mai exact, acest proiect intitulat Avec?

Avec este o corporaţie ai cărei directori sîntem eu şi Florin Oslobanu. Vi se poate părea anacronic că în 2010 se mai nasc asemenea construcţii precum a noastră, însă atunci cînd există inteligenţă, voinţă, resurse şi vid pe piaţă este momentul să-ţi clădeşti un eşafodaj despre care ştii că va fi durabil. Ne vom lansa întîi ca site (www.avec.ro) concentrat în jurul muzicii şi apoi vom vedea dacă este cazul să intrăm şi sub tipar. Momentan, nu cred că presa scrisă mai poate funcţiona (în România).

Muzica nu va fi singurul punct, ci ne vom concentra şi pe alte zone ce ţin de habitatul urban (visuals, film, modă, literatură). Vom avea de la început în spate instituţii precum clubul Control, Asociaţia Culturală Jadd sau Jumătatea Plină şi redactori pe care îi ştiţi din alte părţi şi pe care veţi fi încîntaţi să-i vedeţi reuniţi sub cupola Avec. Nu va fi mult pînă vom intra în radio şi TV. Serios vorbind, oricît de bun ai fi, este greu să faci ceva bun per se în Bucureşti, avînd în vedere nivelul cultural, însă se mai găsesc figuri luminate care doresc să schimbe peisajul precambrian. Acesta este motivul pentru care sper să putem evolua de la starea de zăcămînt. Am sperat că, avînd prieteni care se pricep, vom putea strînge de la început un nucleu extins în jurul ideii, însă oamenii din domeniu sînt ori dezabuzaţi, ori orientaţi spre alte orizonturi spirituale. Sîntem convinşi că ni se vor alătura cei care merită.

Îşi mai are rostul un nou proiect web de natura asta cînd există deja Ginger Group, Fresh Good Minimal, Chestionabil şi altele?

Dacă am fi fost satisfăcuţi de contextul actual, am fi consumat cu plăcere producţiile existente şi am fi căutat, poate, să ne alăturăm lor. Nu vreau să critic, doar să vă spun ce ne-a motivat. Ceea ce există deja este fie pe tiparul promo, fie pe cel comunitate închisă. Desigur, nişele sînt cele pe care le caută toată suflarea internautică, împărţirea în comunităţi, fiecare mai specială decît alta, cu interstiţiile de rigoare: web 3.0. De multe ori, tonul asumat de ele nu ţine seama de faptul că ceea ce tratează este cu mult deasupra oricărui ton, oricărei atitudini de superioritate posibile: muzica. Muzica trebuie să fie prin esenţa ei liberă, ca şi mintea care o produce/ascultă, aşadar dorim să transcendem limitările speciilor şi idiosincraziile pineale.

Veţi putea citi deopotrivă despre avant-jazz şi electro-pop, despre idm şi world music, punk, garage şi alte forme de alternativ, mai lo sau mai hi-fi, shoegaze şi 8bit, alt country, hip-hop, industrial, noise, drone şi tag-urile pot continua. Paradoxal, şi ipocrit poate, avînd în vedere că deviza mea este „Writing about music is like dancing about architecture“, însă dacă tot o facem, o vom face bine.

Prin ce plănuiţi să faceţi diferenţa?

În primul rînd prin produsele muzicale promovate în sine, prin afinităţile elective, experienţa plus expertiza autorilor şi, sper, prin scriitura de calitate. Pare narcisist ce spun, dar orice ascultător maniac de muzică tinde să creadă că ceea ce ascultă el este absolut, fiecare se vede în concurenţă cu şi deasupra celorlalţi, îşi acordă veleităţi auctoriale. Unii colecţionează pentru a da mai departe, alţii îşi ţin patrimoniul şi instrumentele în seif. Noi sîntem facţiunea sociabilă, deşi mergem de multe ori pe ideea „Art is not a mirror, it’s a hammer“ şi vor exista cu siguranţă şi critici radicale.
Chiar aceste afirmaţii ar putea fi puse sub forma unui articol care să preceadă o discuţie: Voi cum/cît/de ce ascultaţi? Voi pune în practică şi vom vedea. Ca să-mi închei expozeul lămuritor, ne vom prezenta undeva între seriozitatea Wire şi lejeritatea Guardian.

Care va fi structura site-ului şi cîţi cititori crezi că veţi avea cu atitudinea asumată?

În privinţa numărului de cititori nu mi-aş face probleme, am făcut studii de piaţă şi ele ne spun (evident) că Internetul este în expansiune, tinde să cuprindă în scurtă vreme întreg mediul rural, acolo ne vom construi eternitatea, în mijlocul marilor mase ahtiate de cunoaştere, avide să audă muzică nouă, acolo se află ascultătorii activi gata să consume informaţia fără preconcepţii de superioritate sau măcar inferioritate, iar noi vom fi acolo pentru a le ostoi setea. Cînd spun mediu rural mă refer, bineînţeles, la ceva indefinit geografic, iar cînd spun expansiune şi mase avide de cunoaştere mă refer, evident, la cu totul altceva decît ţi s-ar părea la prima vedere. „It will grow on you all“, vei vedea. Sper că în România evoluţia este o bombă cu efect întîrziat, şi că va fi chiar mai bombastică decît tonul meu de aici. Structura e aşa: recenzii de albume, cronici şi avancronici de concerte sau alte evenimente, interviuri cu artişti, opinie şi altele (film, literatură, arte vizuale, reportaje etc). Plus, butonul roşu, BLOG.

Cum vezi tendinţele şi evoluţiile pe 2010 în România şi la ce adăugăm Avec?

Momentan, situaţia rămîne cum am stabilit. Noi eram porniţi să mergem la B’estfest numai să vedem audienţa Lady Gagăi. Eu m-am amuzat şi mai tare cînd am auzit că nu se mai face festivalul, mai ales că anunţurile cu invitaţia, respectiv anularea au fost despărţite de cîteva zile: deci mai puţini mititei cu cola. Vom avea concertele din Control, Rokolectiv, Liveland şi mai vedem.

Despre tendinţe ne pot spune mai bine cei care se ocupă cu zeitgeist-ul acum. Spiritul vremii şi tendinţele sînt nişte bunuri foarte atent îngrijite, care îţi pot da o foarte mare putere. Ele nu există, dar le poţi inventa şi alţii le pot crede. Pe asta se bazează economia. Deci, să ne adăugăm la cei care inventează tendinţe.

un an bun

la cumpana dintre ani, toti limbricii incep sa transpire. isi baga bani in buzunare si isi pun chiloti rosii: festivitatile incep. toate animalele se injura, se lasa de fumat, isi dau pumni, rid golaneste, baga tiribombe asurzitoare, se imbaloseaza pe sub visc, beau spumant drojdierist, se imbuiba cu multe chestii pe care le'au luat de la cora. si'au facut provizii. viata pulseaza in inimile lor sanatoase; e scirboasa jungla daca n'ai chef de ea.

citeodata merge o ura bolnava, asa cum simt eu acum. o frica, o dorinta de ordine estetica.

sint obosit dar am un apetit supradimensionat.


era vorba sa zic niste albume degeaba de anul asta. mi'au placut cam 100 din nustiucite am ascultat. 10%.?. e bine zic. despre 5 dintre ele am scris in sunete deci copy paste de acolo de la mine din folderul "sunete" adica. in revista am mai pomenit 5. din random 200, ale mele parca mai random decit ale celorlalte 19 celebritati critic-muzicale.

la noapte aveti: de ascultat festive 50 pe dandelionradio, de citit textele cretine pe care le'am scris in trei ore pentru brosura simbetei sonore si audiat selectia neasemuit de neasemuita pe care am facut'o, de pregatit pentru niste interviuri pe care le'am luat unor oameni respectabili pentru o revista care se va chema avec, si pentru concerte gen vandermark la ctrl, piesa anului in cele ce urmeaza



Pearl Harbor – Something About the Chaparrals (Mexican Summer)
Hipsterist vorbind, avem California cu partea ei de surfisme adolescentine, ceţuri date de sclipiciul picăturilor de apă pe pielea sportivilor visători, Pichfork, psihedelia à la légère, dream pop shoegaze Best Coast Boat Club Real Estate Washed Out şi, cum puteam să nu bifăm, deşi fără vreo legătură, Grizzly Bear. Tehnic şi istoric vorbind, este vorba de două surioare blonde, Sky, 14 ani, la chitară, şi Piper. Lor nu le place vara, stau cu buldogii lor în casă şi, acum vreun an s-au apucat să cânte. De atunci au scos indie: Calistonia Dreamin şi Wish We Where Here, şi major, la Mexican Summer 12”ul din titlu, produs de Cole Greif-Neill de la Haunted Graffiti. Au cântat pe aceeaşi scenă (şi) cu trupele cu care sunt băgate în aceeaşi oală. Ceea ce mă prinde definitiv la ele este maturitatea instrumentaţiei şi a compoziţiei. Foarte profy gagicele, afară de talent pentru a transmite stări, se mişcă şi foarte bine prin bucătăria sunetelor. Descriptiv vorbind, muzica este tristă şi frumoasă. Evocă nostalgii. Sintetic vorbind, muzică americană de mers tare cu o maşină europeană, la apus, pe serpentine, cu marea într-o parte, şi cu viaţa, oricare ar fi ea, în spate.

Predrag Delibasich – This Season’s Colorful Tones (Heartless Robot Productions)
Îţi iei plasa, te încalţi, iţi pui geaca pe tine. Verifici dacă ai ţigările, portofelul şi cheile. “Mă duc să iau pâine şi sifoane!” “Bine, să nu întârzii mult”, îţi răspunde o voce de femeie. De aici, fantezia te duce la aeroport, la 20000 de kilometri depărtare, şi poate că nu te va întoarce niciodată. Pe Predrag D, l-a dus acum 20 de ani din Belgrad, Balcani, Europa, în Pearth, Australia. Traseul lui a continuat romantic de la babysitter, muncitor pe şantier, taximetrist, la galeria de artă. De 9 ani până acum a infiinţat vreo grămadă de trupe. A parcurs, şi în muzică, multe meserii (ca poli-instrumentist şi ca genuri abordate). Revista Wire îl bagă într-o poveste baltico-armenească. Noi, ştiind mai bine decât revista Wire, vă zicem că albumul ăsta este un melanj superb de industrial simplu şi penetrant, cu ritmuri repetitive, prin care zbiară teme profunde, balcanice, mai jazzy sau mai etno, mai cu coarde sau mai suflate. Edificiul se contruieşte foarte firesc şi solid. De la 20000 de kilometri, Predrag se gândeşte la cea mai mândră patrie din lume, îşi aminteşte o scenă cu un ţigan (Happy Hobo) la costum, cu un contrabas pe spate, pe o câmpie verde, trece de o cale ferată, îsi indeasă pălăria pe cap şi se îmbarcă în tiribombă (comèdie). Deci încă câteva taguri: energie, nobleţe, ameţeală, înălţime, răs, copilărie, libertate, nebunie. Pâine, sifoane, cineva?

BlakRoc – BlakRoc (BlakRoc)
Hip-Hop’ul este în căcat de câţiva ani buni. Hard-Rock’ul este în căcat de şi mai multă vreme. Singurele chestii care par să le mai scoată la lumină sunt amestecurile. Acum vreo 8 ani doi neni tinerei din Ohio şi-au făcut Black Keys şi, după ce şi-au luat doctoratul în blues cu Junior Kimbrough, au scos unele din cele mai tari înregistrări de hard ever. Unele dintre ele s-au auzit şi prin cluburi din Bucureşti, cântate de 2Galbini, acum 6-7 ani. Anul ăsta, domnul label executive Damon Dash, a făcut nişte ture cu limuzina la studioul BK. 11 la număr. De fiecare a adus nişte bunătăţi oarecum expirate cu el: Jim Jones, Mos Def, RZA, Raekwon, Q-Tip, Ludacris, Pharoahe Monch, Billy Danze (M.O.P.), Nicole Wray, NOE, şi una expirată chiar definitiv, Ol' Dirty Bastard. Băieţii albi au înregistrat cu băieţii negri şi a ieşit o jmekerie foarte simpatică. Avem riff’uri înfipte şi dinamice, tobe drepte şi puternice, instrumentaţii repetitive hip-hop şi intervenţii vocale R&B (Auerbach şi Nicole Wray), melodii de dat în cap şi poveşti hip-hop clasice (golănie şi profunzime). Deşi unele legende (Mos Def , Raekwon) sună obosit, piese produse impecabil ca Dollaz&Sense fac albumul să pară un clasic al domeniului.

Fire! – You Liked Me Five Minutes Ago (Rune Grammofon)
Fire! e un trio format din Mats Gustafsson la sax şi Fender Rhodes, Johan Berthling (Tape) la bas, chitară electrică şi orgă Hammond şi Andreas Werliin (Wildbirds & Peacedrums) la tobe. Din 1986 până acum, Mats a colaborat cu oameni gen Derek Bailey, Ken Vandermark, The Ex, Otomo Yoshihide, eYe, Zu sau Sonic Youth. Ceea ce ştie el cel mai bine e să scoată unele din cele mai vii sunete auzite vreodată dintr-un instrument muzical. Doameniul lui de activitate este avangarda, iar metoda - free improv. La ora actuală, cu trupa lui de bază, The Thing, el deconstruieşte cu multă vigurozitate piese White Stripes, Lightning Bolt, Bowie. Acest album este inspirat din estetica poetului Black Mountain Robert Creeley. Metoda constă în intro-uri lungi şi grele hipnotice prin mişcarea lentă de bas şi tobe peste care explodează cu cruzime saxul lui Mats. Fie că exprimă fericire sau mizerie, acesta este agonizant. Lucrăturile pe orgă şi chitară asigură schema pshihedelică a operei, iar alte efecte electronice îi dau prospeţimea şi îi relevă inteligenţa. Întrebarea mea este: cât de tare se poate sufla într-un saxofon?

Middx – Middx (2 Track Recordings) + myspace
“Oricine are un fel de viaţă secretă, chiar dacă aceasta este numai în cap. A mea e să fac muzică, deci asta e încă fantezia mea, chiar dacă e reală. Prin anonimat mă simt liber. Când eram copil şi ascultam discurile tatălui meu, sau când am început să ascult radiouri pirat nu ştiam nimic despre cei care făcuseră muzica, aceste este sentimentul pe care vreau să-l recreez.” Nu ştim cine zice asta, ştim însă doar câteva producţii ale sale. În apartamentul lui, un englezoi are o chitară şi un laptop. Trimuful tehnologiei şi al muzicii indie, el scoate, pentru mine, piesa anului, Got Me Going, o bucată foarte simplă şi sănătoasă de ritm şi bucurie. Nu ştiu de unde vin toate sample-urile care o alcătuiesc, dar piesa The Hollies are chitara (în cheie madchester) trasă de omu’ iar vocea soul de o colaboratoare. Deşi este încă în underground, muzica inovatoare, eclectică, glitchoasă a lui Middx a fost pe radiouri ca NME, Xfm sau Dandelion, DJ’i ca Rob Da Bank, Kissy, Nemone, Pete Tong cântând remixul Middx la Winter Hymnal de la Fleet Foxes. În ultima piesă de pe album, Epilogue to Autotune, o auzim pe Cher trecută prin vocalizer, peste o chitară hip-hop şi punctuaţie hard bop asigurată la saxofon. Nicicând n-a fost Cher mai misterioasă... Să-i gândim un gând frumos, să rămână liber, underground.

simbata sonora: baba cu mitraliera (a sit-down comedy)

Umorul in muzica serioasa

Umorul nu este o chestiune între creator şi Creator, ci între creator şi destinatar; el ţine de o relaţie socială. Ab absurdo, el poate însă fi delivrat şi ca solilocviu în cazul tristei situaţii în care lipseşte un limbaj comun. Creaţia muzicală permite ambele pentru că este prin excelenţă ne-naturală. Stravinski explica într-o prelegere că ciripitul păsărelelor sau susurul răului de munte pot constitui cel mult un punct de plecare în construcţia muzicală, dar aceasta ţine fundamental de raţiune, fiind astfel artificială: are nevoie de receptare, refută solipsismul, anulează singurătatea.

A vorbi serios despre comic poate părea paradoxal. Însă, în spiritul unei idei a lui Wittgenstein, clădim opera de week-end doar pe glume pentru că acestea amplifică paradoxurile fundamentale ale limbajului. Simţim mândria de a-l performa intimă teoriei comediei. Vom râde prin antichităţi în care umorul se construia simplu prin vaudeville-uri, vom râde de râs, vom sângera (adânc) râzând la ironii. Vom trece prin diferite tehnici de la gaguri la cover şi mash-up-uri căutănd repere între un comportament prosocial vs. baba cu mitralieră prin muzici demne de fun-ul de sâmbătă.

Ne-am dat seama că umorul este valabil şi profund doar în chestiunile trase voluntar, cu cadenţă accelerată: dacă limbajul comun lipseşte, umorul din muzică tinde să se disipeze printre nicovală şi scăriţă ca o rafală de gloanţe oarbe.

Vă simţiţi îmbătrâniţi?

Jean Constantin - Les pantoufles a papa (1957)
Jon Rose - Table 4 (Violin music for restaurants, 1991)



Carte blanche lui Victor Stutz, în parteneriat cu asociaţia Jadd


SÂMBĂTA SONORĂ este un program al asociaţiei Jumătatea plină în parteneriat cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti.

Parteneri media : 24 FUN, stiupecineva.ro, LiterNet.ro, Feeder.ro, HotNews.ro, onlinegalley.ro, tonight.eu, Port.ro, Suplimentul de cultura, freshgoodminimal.ro, veiozaarte.ro

despre broscute, serpisori si vaporase cu legendary pink dots

În dimineaţa zilei de vineri 22 mai m-am trezit foarte mahmur după 4 ore de somn. La ora 12 trebuia să fiu la Hotel Capitol să vorbesc pentru Sunete cu Legendary Pink Dots care aveau să decoleze peste trei ore. Eram toţi (şi eu, şi ei) epuizaţi după două nopţi de concerte la Control. Eram totuşi liniştiţi, ne făcusem bine treaba, înţelesesem ce era de înţeles. Tot publicul (diferit în cele două seri) se prinsese cumva că e vorba de ceva de care nu dai cu nasul prea des. Am vorbit cu Ka-Spel şi The Silverman ca trei babe vreo oră, discuţie din care o parte e mai jos.



Victor Stütz: Cum v-a placut aici (concertul, publicul şi tot)?

Edward Ka-Spel: a fost o experienţă absolut extraordinară. Nu stiam la ce sa ne aşteptăm venind prima oară în România, aşa că am fost foarte deschişi. Am fost surprinşi cât de mulţi oameni au venit şi cât de calzi au fost.

The Silverman: În ambele nopti. Prima a fost mai intima, pentru ca au fost mai putini oameni, iar a doua noapte show-ul cel mare. Cu sala plină şi tineret şi dans şi reacţii puternice.

VS: Ce puteţi să-mi ziceţi despre Plutonium Blonde? Eu l-am pus în topul meu pe anul trecut.

EK: E albumul la care am lucrat cel mai mult (ca timp), cam un an. Ne-am consultat de la început între noi: unde vrem sa ajungem cu albumul? Toată ideea, conceptul de Plutonium Blonde a venit de la TS. După atâţia ani, când scoţi atâtea albume, devine destul de greu să surprinzi oamenii. Muzical, pasiunea e la fel de arzătoare ca la început, dar cum scoţi ceva care să faca diferenţa (cum am făcut noi)?

TS: Ştiam de la început că în schiţele pe care le aveam sunt nişte idei foarte bune, că va ieşi, probabil, un disc clasic. Am stat mult perfecţionându-l şi distilând viziunea care urma să fie prezentată pe album. Cred că este atât cât se poate de aproape de perfecţiune. VS: Sper să ajungeţi chiar şi mai aproape.

EK: Întotdeauna poţi ajunge mai aproape. Dacă atingi perfecţiunea cam e timpul să te opresti.

TS: Am dat o mare atenţie detaliilor, nuanţelor, fiecare piesă are o poveste de zis, pentru că fiecare a fost făcută în alt fel, cu idei venind din toate părţile. Spre exemplu o piesă [Faded Photograph] cu sunete de vapor pentru care am făcut nişte studii pe Rin, acolo unde se desparte când intră în Olanda. Mi-a plăcut întotdeauna sunetul vechilor motoare diesel şi am mers pe asta, iar Edward a venit cu eticheta perfectă, cu versurile perfecte pentru piesă.

VS: Cum a fost turneul de promovare?

EK: Foarte lung. Am testat anumite piese de pe album (ca Rainbows Too?) cu mulţi ani înainte, şi toate piesele pe care le-am gândit au suferit mutaţii în turnee, au crescut. De-asta cânti live doar, ca să vezi ce aşteaptă oamenii de la tine.

VS: Sunteti vegetarieni. V-au dat ceva să mâncati pe-aici?

EK & TS: [râd] Pizza şi salate!

VS: Trebuia să fi mers la mânăstiri, acolo au nişte mâncăruri extraordinare.

Cum a evoluat fanbase-ul de-a lungul anilor?

EK: Prima scrisoare de la un fan a venit din Norvegia [râde], în ‘80.

TS: Una din primele a venit din Vancouver de la cEvin [Key] care mai târziu a înfiinţat Skinny Puppy (cu care am fost şi la acelaşi label) şi ne zicea că este foarte impresionat şi vrea sa ne însoţească în turneu cu Portion Control.

EK: Primeam telefoane de la cEvin şi de la Bill Leeb de la Front Line Assembly, care veneau şi la concerte. Aşa au început şi colaborările cu ei. Iar ei au ajuns mari. E ciudat cum merg lucrurile. Noi n-am avut niciodată mare audienţă în ţara noastră, de-aia ne-am şi mutat în Olanda. Acum 30 de ani aveam o gagică acolo, lucra la radioul naţional, si ne-a cântat foarte mult la radio, iar oamenilor le-a plăcut.

VS: Probabil că v-a plăcut foarte tare acolo dacă mai staţi şi acum.

EK & TS: Nu chiar, dar tinzi să prinzi rădăcini, îţi faci o familie... Nu e nimic minunat la Olanda, dar e un loc OK în care să trăieşti. Dar oriunde ai trăi apar chestii enervante, mai mici sau mai mari.

VS: Vă e dor de UK?

EK: Câteodată. Îmi dau seama abia acum că Londra e un oraş extraordinar, abia acum am învăţat să-l preţuiesc cu adevărat. Mă întorc acolo destul de des.

VS: E evident că ascultaţi atâtea chestii mişto. De unde pornirea atât de puternică să creaţi muzica voastră? Şi eu sunt înnebunit după muzică dar nu creez.

TS: Sunetul, trebuie tot timpul să asculţi sunetele. Când mergi printr-un oraş trebuie să fii atent la felul în care sunetele relaţioneaza între ele, iar asta poate fi baza unei idei muzicale.

VS: Deci oraşe diferite au sisteme acustice diferite?

TS: Absolut. Cel de aici e foarte bun. Dacă mergi, spre exemplu, într-un oraş cu apă, ca Veneţia, se va auzi cu totul altfel. Contează fiecare clădire. Am fost spre exemplu la o mică catedrala catolica în sudul Franţei, şi înauntru cred că sunetul ar fi cel mai bine descris ca “linişte apăsătoare”. O liniste pe care aş putea-o lega de Hallway [To The Gods], o linişte spatioasa.

VS: Aici aţi intrat în biserici?

EK & TS: Nu, ne-am plimbat pe străzile lăturalnice, am fost în magazine de antichităţi…

VS: Trebuia sa fi intrat într-o biserica ortodoxă. Sunt complet diferite, sunt mult mai mici, ideea e sa fii mic, umil, în faţa lui Dumnezeu.

TS: Da, am observat cât de mici sunt bisericile aici!

VS: Da, la ţara sunt chiar mult mai mici, trebuie să te apleci ca să intri. În lumea catolică Dumnezeu e măreţ, monumental, te striveşte prin imensitatea lui, la ortodocşi trebuie să te apleci.

TS: Am mai fost prin parcuri, la un lac, ne-au plăcut clădirile vechi, am încercat să vedem cealaltă faţă a oraşului. Herăstrăul e obligatoriu de văzut în Bucureşti. Mi-a plăcut un cârd de ţestoase aliniate pe un buştean, şi am stat acolo şi le-am privit. Apoi a apărut un şarpe de apă.

VS: Şi se uitau şi ele la voi?

EK: [râde] Cred că erau ocupate unele cu altele.

TS: Cred că data viitoare când venim ar trebui să mergem şi în partea rurală a ţării, unde am înţeles că e un aer de acum 300 de ani, cu cai şi căruţe, şi tot felul de chestii de-astea. Cred că suntem foarte norocoşi că putem să călătorim mult şi să absorbim toată această diversitate, şi toate aceste experienţe (care ulterior se reflectă în muzica noastră).

VS: Am citit de-a lungul anilor o gramadă de review-uri despre voi. Şi erau contradictorii între ele, unele chiar inlauntrul lor. De ce credeţi că se întâmplă aşa?

EK & TS: Pe noi oamenii ori ne iubesc ori ne urăsc, nu prea e nimic la mijloc. Nici nu ţi-ar veni să crezi câta ură e acolo. Unii ne văd ca pe o trupă hippie, şi îi deranjează foarte tare. Nu ştiu, o fi şi ceva adevărat aici, dar oricum e o parte mică a adevărului. LPD e o trupă greu de pus într-o categorie: nu poţi să zici că e industrial, hippie, space, avangardă, psihedelic, rock, doar este - înlăuntrul propriilor reguli, care în principiu înseamnă că nu sunt reguli. Ăştia suntem noi, nu suntem diferiţi deliberat. Unii sunt individualişti în mod deliberat [îşi imită propriul sunet odată ce l-au obţinut]. Noi nu am formulat niciodată: “ăsta e sunetul pe care trebuie să-l urmărim, stilul ăsta!” Nu suntem nici fashionable nici unfashionable, şi asta îi pune în dificultate pe unii.

VS: Da, iau doar anumite elemente şi le exclud pe celelalte: asta e de aici, asta de aici, asta de aici etc. Problema e că nu ascultă muzica.

TS: Muzica noastră e ca o oglindă. Unora nu le place sa se privească în oglindă.

VS: Influenţa spirituală?

EK: Nu predic, nu am să le spun niciodată altora cum să-şi traiască viaţa. Vorbesc despre propriile mele experienţe dar voi vrea întotdeauna ca ceilalţi să faca orice doresc. Nu zic că aşa trebuie, zic că aşa este my way. Dacă oamenii vor să ia ceva din asta, foarte bine, dar eu nu am nici o responsabilitate. Să se uite cel mai bine în ei, acolo-s răspunsurile, mai bine decât în orice religie. Văd rostul religiei, nu ader la nici una, deci răspunsurile spirituale vin dinăuntru.

TS: Şi asta se vede foarte clar în ceea ce facem. Este o influenţă inevitabilă, sunt nuanţe care se văd dacă eşti deschis să arăţi creativ diferitele influenţe din tine.

EK: Avem un cult al nostru, nu voi nega asta, dar este un cult deosebit, fără reguli.

VS: Suna cam bine pentru un cult.

Şi fanii ce/cât credeţi că primesc din tot ce vreţi să daţi?

EK: Onestitate, puritate, culori noi în viaţa lor, un univers în expansiune, pe care ei îl extind asupra lor. Nu avem toate răspunsurile, nu dăm cu ciocanul în cap, sunt doar viziuni foarte personale şi sper că reuşim să facem din lumea asta pe alocuri tristă, una mai fericită, iar pentru asta trebuie să fie întuneric, aşa cum este şi lumină. Trebuie să fie râs la fel cum sunt şi lacrimi. Avem şi foarte mult umor în piesele noastre...

VS: Ştiţi artişti români?

EK: Doar nişte compozitori de avangardă precum Iancu Dumitrescu. Am auzit şi din trupele vechi, ca Pheonix [râde]. Dacă îţi place muzica trebuie mereu să priveşti din unghiuri diferite.

VS: Da, din păcate publicul român a rămas acolo

EK: Dar am înţeles că au fost foarte importanţi

VS: Au fost, da, dar la timpul lor. Şi din pacate au fost şi cam singurii care au ajuns la statutul ăsta.

EK: Da, cultural sunt importanţi. Muzical nu sunt pe gustul meu.

VS: Normal.

TS: Dar ce muzica românească ne recomanzi de azi?

VS: De azi?! Absolut nimic.

EK: O să vină.

VS: Muzica electronică mai încearcă să iasă din întuneric, dar nu prea reuşeşte nici ea. Iar trupele alternative imita câteva ( prea putine oricum) trupe de afară şi cam atât.

EK: Uită-te la Polonia sau Cehia, ei au reuşit, se va întâmpla şi aici. Trebuie să’i ajuţi tu. Trebuie să apară cineva care să spargă buba., să zică: “aşa nu e bine, trebuie să fii original, facem altfel”. Aşa se întâmplă în ţările tinere.

TS: Oricum multe figuri artistice puternice au plecat din ţară, în Franţa spre exemplu. Asta poate fi bine, că se vor intoarce, vezi Polonia.

VS: Cum e să ajungi legendar după ce chiar punctul pornire a fost ironic în această privinţa?

EK & TS: [răd] Păi da, încep să-mi cresc în propria-mi piele, sa-mi respect numele [arată spre pletele albe]. Am fost ironici şi încă suntem.

VS: Aţi vândut multe cd-uri la concerte. Ce credeţi despre filesharing?

EK: Aş fi un ipocrit să critic, pentru că o fac chiar eu. Vreau să aud foarte multă muzică şi nu am aşa de mulţi bani şi oricum nu se găseşte orice vreau. Deci dacă nu-mi găseşti cd-urile, te rog ia-le oricum, totul e să fii sincer cu tine şi dacă iţi permiţi, să le şi cumperi. Important e să auzi muzica.

TS: Şi da, dacă oamenilor le place muzica, găsesc suportul fizic şi au şi bani să cumpere, cu siguranta o vor face: uită-te la revenirea lp-urilor [vinil]. Cred că cd-ul va dispărea (pentru că există download oficial), dar lp-ul nu, pentru că este ambalat într-un mod cu totul special.

EK: Pentru noi e cam greu să supravieţuim, dar e important că există destui oameni (o comunitate) care cumpară cd-urile, le downloadează, vin la concerte, exact cât trebuie ca să ne ţină în viaţă. N-o să ne îmbogăţim niciodată din asta, dar oricum n-a fost asta intenţia vreun moment.

VS: Ce vă place din ce-aţi ascultat nou?

EK & TS: Noul val finlandez este zona noastră preferată în momentul ăsta.

VS: Şi din muzica electronică? Am auzit o gramadă din aerul epocii la concertul vostru.

EK: Nu prea ascult. Avem toate sculele astea şi-am zis: minunat! Nu stiu foarte exact ce fac acolo, dar îmi plac chestiile haotice pe partea asta [râde].

VS: Să ne zică criticii muzicali de unde vin elementele astea!

EK: Nu am nici cea mai mică idee cum folosesc alţii maşinăriile alea, dar eu mă distrez teribil!

VS: Am anumite informaţii ca Edward Ka-Spel, The Silverman, Blaine Reininger, Steven Brown şi Thomas Pynchon sunt membri The Residents. E adevărat?

EK&TS: [râd] S-ar putea. Nu putem nega.

copy paste no. 9

The Diagram Brothers – Some Marvels Of Modern Science + Singles (LTM Publishing, 2007)

Din 1981 (când a apărut la New Hormones) până acum doi ani când a fost re-editat de LTM, acest album nu a primit nici o miime din atentia pe care o merită. De atunci până acum la fel. Şi de acum încolo, dragii mei cititori-ascultători, mă bazez (pe voi) că va fi la fel! Ideea (bineînţeles, pe scurt, că aşa e să fie cu trupa asta) e că ăştia patru artişti din Manchester, la bas, voce, chitări, trompeţi, clape, vioară şi pian, cântă o muzică pe care o numesc discordo (note discordante la chitară, ritmuri simple şi versuri directe). Iese de fapt o demenţă teribil de muzicală descrisă cel mai bine ca post-punk (adică cu multe rădăcini şi multe ramificaţii adică invenţii). Ascultaţi discordo when you’re boredo’ de fapt, ce să mă mai lungesc!

bricks

discordo


p.s. writing about music is like dancing about architecture

antropologie de vara. la mici si bere cu vs (copy paste 8)

Pe când eram în gimnaziu am descoperit cauzele stagnării evoluţiei populaţiei în spaţiul Carpato - Danubiano - Pontic. Mi-era destul de clar că vremuri de glorie nu s-au vazut pe-aici nici în antichitate ori evul mediu (a se citi “până la Marea Unire”), şi nici nostalgii renascentiste ("interbelice") n-aveam. Mi-era deci evident că o specie plăpândă a fost uşor de pervertit şi aruncat în haznaua cu căcat (de pe undeva pe la Piteşti) de câţiva ani de stalinism - ceauşism, că specimenele superioare au dispărut rapid (prin dulcile metode de partid) sau lent (neînmulţire), că selecţia naturală a lucrat pentru elementele submediocre, singurele care s-au perpetuat. Dar această involuţie se oprise, venise nemuritorul Ion Iliescu. Buba, am zis eu, este că se combate prea mult despre starea naţiunii: descoperisem gaura covrigului. De fapt nu era nici o problemă, totul a continuat firesc, şi continuă şi acum, când ajungem la linia directoare a acestor rânduri: românii nu au nici o legătură cu muzica! Aceste rânduri pozitive (şi pline de speranţă) îmi vin uitându-mă în jur: producţia muzicală este de o penibilitate bine cizelată, setea de cunoaştere a audienţelor zbiară la Iarna Manelelor, Morandi şi Cernavodă (şi multe altele, care abia ar încăpea într-o enciclopedie), iar segmentul high-end are ca unic interes plimbărica de sâmbătă seara la un event, must, din orice zonă a muzicii ar fi el, atât timp cât se ocupă poziţia geostrategică lângă alte elemente superioare ale societăţii mondene, îmbrăcate în aceeaşi uniformă, în faţa unei scene pe care unii joacă un teatru, fac un spectacol sau ceva, muzică, “nu stiu dragă, n-am avut timp să mă interesez dar o să mă duc şi la Werchter să-i văd”. Am vorbit până acum de cele două elemente magice, la care stăm extraordinar: producţie şi consum. În treaba asta cu muzica ar mai fi un element: artistul. Să vedem ce-i cu el. Ce-ar fi de reţinut e că, pe lângă incultură şi lipsă de talent, nu are timp să asculte muzică, nu are timp nici să şi-o imagineze, pentru că ori are o afacere cu biscuţi, ori lucrează la corporaţie, iar muzica este un mic hobby din care mai ies bani de-un concediu la mare. La o mare de departe, la un hotel luxos (de unde sper că n-o să se mai întoarca), pentru că onorariile pe care le încasează la cântări sunt foarte mari. Plătim pentru instrumentele şi sculele proaste, hainele din IDM, coafura de la parterul blocului, lipsa de interes şi propria mediocritate. Plătim degeaba nişte oameni care cântă prost şi cu scârbă. Mi se va spune că nu e chiar aşa, că sunt faze trecătoare, că nu se poate generaliza în felul acesta, că “marii artişti, cu ei cum rămâne”? Vă întreb dacă aţi văzut aşa ceva (că de ascultat n-am speranţe), unde (cu adresa exactă), şi voi aştepta descrieri detaliate şi argumente, adică n-o scăldăm. Eu ştiu vreo doi, dar în atare situaţie nu are nici un sens, ba ar fi chiar penibil să vorbim despre ei. Oricum, ajung din nou la teza mea de clasa a doua: vorbim/scriem mult prea mult şi prost în orice domeniu artistic. Nu avem totuşi nimic de ascultat. Eu o să pun mâna pe o chitară şi cu siguranţă c-o să fac mai frumos din ea decât marii artişti ai neamului, ascultaţi aicea la mine!

roata - ei si (va fi lazare, va fi, eurostar 1992)

roata - mi si la si re si pa

zebra (copy paste 7)

J.B. Lenoir - Vietnam Blues: The Complete L&R Recordings [1995]

J.B. a fost un om care se îmbrăca în costum de zebră. În frac cu model de zebră mai precis. Zâmbea mult, era timid dar vorbea cu poftă. Când l-am văzut prima oară am zis: iată-l pe cel mai prost şi bun om din lume, un om frumos şi fericit! Apoi am zis nuuu, e prea de tot, asta e cel mai destept şi rău om din lume! Acum nu ştiu, e imposibil de zis, însă eu sper că nu m-am înşelat la prima impresie. Oricum, îl putem numi enigmatic! Sau genial. S-a ocupat de un stil pe care îl numea african hunch, care este vorba despre inspiraţie, şi creativitate: bluesmanul, chitara, şi problemele, ca pe vremuri. Problemele (cântate cu voce de albină), merg de la rasism la chestii mult mai grave legate de femei şi bani. Chitara e multi-dimensională, adică te ia din toate părţile şi în toate felurile într-un ‘ol southern way în plină evoluţie. Albumul e de fapt o colecţie de două albume din 65 şi 66, remixate de Willie Dixon, care a băgat şi ceva backing vocals. Dacă gustaţi bluesul alb ar fi de ştiut că cea mai mişto piesă a lui John Mayall s-a întâmplat în 1967 şi plânge The Death of J.B. Lénoir, cu siguranţă una din cele mai triste ever.

alabama
the whale has swalloed me
the death of jb lénoir

invisible design II copy paste VI

Bill Laswell – Invisible Design II, Tzadik 2009

A crescut şi a lucrat ca muzician şi producător cu oameni precum Miles Davis, Iggy Pop, Robert Ayler, Brian Eno, Jah Wobble, John Lydon, Funkadelic, Mick Jagger, Burroughs, Mötorhead, Swans, Fela Kuti, Afrika Bambaataa, Ramones, Vai şi nenumăraţi alţii! Nu putem afla nimic despre el dintr-o enumerare. Este un gigant al muzicii. Albumul ăsta este el, basul (başii) şi miriadele de scule din studio, este o lecţie pentru sine, abstractă totuşi deşi o poveste poetică cu fraze critice şi meta. N-am zis post-modern, nici ambiental ori noise. Deci extrem de tehnică deşi neasemuit de frumoasă. Aş vrea să-mi zică cineva de ce se mai fac şi ascultă astfel de capodopere într-un moment în care toţi ştim deja totul.

xtrak
darkness after