am auzit aseara ca "traim intr'un stat politienesc". voi incerca sa corectez adorabila afirmatie tardiv poate, prin doua actiuni la care m-am gindit azi intr'o discutie admirabila cu domnul i.s. pe messenger. desigur ca eu nu postez copy - paste din messenger dispretuind intotdeauna acest truc tehnologic stupid. nici "fotografia" nu'mi place, evident. (sint coerent pentru ca asa vreau eu sa fiu.)
prima actiune se numeste "pisare cu bolta in capul protestatarilor". este o opera de arta, desigur. ea este astfel: deturnez un elicopter smurd pentru a survola piata universitatii si a ma pisa de sus, cu bolta, in capul protestatarilor de acolo. in loc de smurd voi scrie "the piss maker".
a doua se numeste "discursul de la bruxelles cu pula in gura". o alta opera de arta. claudiu craciun spunindu'si discursul de la bruxelles cu pula in gura. "i have witnessed a little miracle" cu pula in gura. ar fi si varianta i.s., cu vorotnikov in actiune in curul lui claudiu craciun spunindu'si discursul de la bruxelles.
la cumpana dintre ani, toti limbricii incep sa transpire. isi baga bani in buzunare si isi pun chiloti rosii: festivitatile incep. toate animalele se injura, se lasa de fumat, isi dau pumni, rid golaneste, baga tiribombe asurzitoare, se imbaloseaza pe sub visc, beau spumant drojdierist, se imbuiba cu multe chestii pe care le'au luat de la cora. si'au facut provizii. viata pulseaza in inimile lor sanatoase; e scirboasa jungla daca n'ai chef de ea.
citeodata merge o ura bolnava, asa cum simt eu acum. o frica, o dorinta de ordine estetica.
sint obosit dar am un apetit supradimensionat.
era vorba sa zic niste albume degeaba de anul asta. mi'au placut cam 100 din nustiucite am ascultat. 10%.?. e bine zic. despre 5 dintre ele am scris in sunete deci copy paste de acolo de la mine din folderul "sunete" adica. in revista am mai pomenit 5. din random 200, ale mele parca mai random decit ale celorlalte 19 celebritati critic-muzicale.
la noapte aveti: de ascultat festive 50 pe dandelionradio, de citit textele cretine pe care le'am scris in trei ore pentru brosura simbetei sonore si audiat selectia neasemuit de neasemuita pe care am facut'o, de pregatit pentru niste interviuri pe care le'am luat unor oameni respectabili pentru o revista care se va chema avec, si pentru concerte gen vandermark la ctrl, piesa anului in cele ce urmeaza
Pearl Harbor – Something About the Chaparrals (Mexican Summer) Hipsterist vorbind, avem California cu partea ei de surfisme adolescentine, ceţuri date de sclipiciul picăturilor de apă pe pielea sportivilor visători, Pichfork, psihedelia à la légère, dream pop shoegaze Best Coast Boat Club Real Estate Washed Out şi, cum puteam să nu bifăm, deşi fără vreo legătură, Grizzly Bear. Tehnic şi istoric vorbind, este vorba de două surioare blonde, Sky, 14 ani, la chitară, şi Piper. Lor nu le place vara, stau cu buldogii lor în casă şi, acum vreun an s-au apucat să cânte. De atunci au scos indie: Calistonia Dreamin şi Wish We Where Here, şi major, la Mexican Summer 12”ul din titlu, produs de Cole Greif-Neill de la Haunted Graffiti. Au cântat pe aceeaşi scenă (şi) cu trupele cu care sunt băgate în aceeaşi oală. Ceea ce mă prinde definitiv la ele este maturitatea instrumentaţiei şi a compoziţiei. Foarte profy gagicele, afară de talent pentru a transmite stări, se mişcă şi foarte bine prin bucătăria sunetelor. Descriptiv vorbind, muzica este tristă şi frumoasă. Evocă nostalgii. Sintetic vorbind, muzică americană de mers tare cu o maşină europeană, la apus, pe serpentine, cu marea într-o parte, şi cu viaţa, oricare ar fi ea, în spate.
Predrag Delibasich – This Season’s Colorful Tones (Heartless Robot Productions) Îţi iei plasa, te încalţi, iţi pui geaca pe tine. Verifici dacă ai ţigările, portofelul şi cheile. “Mă duc să iau pâine şi sifoane!” “Bine, să nu întârzii mult”, îţi răspunde o voce de femeie. De aici, fantezia te duce la aeroport, la 20000 de kilometri depărtare, şi poate că nu te va întoarce niciodată. Pe Predrag D, l-a dus acum 20 de ani din Belgrad, Balcani, Europa, în Pearth, Australia. Traseul lui a continuat romantic de la babysitter, muncitor pe şantier, taximetrist, la galeria de artă. De 9 ani până acum a infiinţat vreo grămadă de trupe. A parcurs, şi în muzică, multe meserii (ca poli-instrumentist şi ca genuri abordate). Revista Wire îl bagă într-o poveste baltico-armenească. Noi, ştiind mai bine decât revista Wire, vă zicem că albumul ăsta este un melanj superb de industrial simplu şi penetrant, cu ritmuri repetitive, prin care zbiară teme profunde, balcanice, mai jazzy sau mai etno, mai cu coarde sau mai suflate. Edificiul se contruieşte foarte firesc şi solid. De la 20000 de kilometri, Predrag se gândeşte la cea mai mândră patrie din lume, îşi aminteşte o scenă cu un ţigan (Happy Hobo) la costum, cu un contrabas pe spate, pe o câmpie verde, trece de o cale ferată, îsi indeasă pălăria pe cap şi se îmbarcă în tiribombă (comèdie). Deci încă câteva taguri: energie, nobleţe, ameţeală, înălţime, răs, copilărie, libertate, nebunie. Pâine, sifoane, cineva? BlakRoc – BlakRoc (BlakRoc) Hip-Hop’ul este în căcat de câţiva ani buni. Hard-Rock’ul este în căcat de şi mai multă vreme. Singurele chestii care par să le mai scoată la lumină sunt amestecurile. Acum vreo 8 ani doi neni tinerei din Ohio şi-au făcut Black Keys şi, după ce şi-au luat doctoratul în blues cu Junior Kimbrough, au scos unele din cele mai tari înregistrări de hard ever. Unele dintre ele s-au auzit şi prin cluburi din Bucureşti, cântate de 2Galbini, acum 6-7 ani. Anul ăsta, domnul label executive Damon Dash, a făcut nişte ture cu limuzina la studioul BK. 11 la număr. De fiecare a adus nişte bunătăţi oarecum expirate cu el: Jim Jones, Mos Def, RZA, Raekwon, Q-Tip, Ludacris, Pharoahe Monch, Billy Danze (M.O.P.), Nicole Wray, NOE, şi una expirată chiar definitiv, Ol' Dirty Bastard. Băieţii albi au înregistrat cu băieţii negri şi a ieşit o jmekerie foarte simpatică. Avem riff’uri înfipte şi dinamice, tobe drepte şi puternice, instrumentaţii repetitive hip-hop şi intervenţii vocale R&B (Auerbach şi Nicole Wray), melodii de dat în cap şi poveşti hip-hop clasice (golănie şi profunzime). Deşi unele legende (Mos Def , Raekwon) sună obosit, piese produse impecabil ca Dollaz&Sense fac albumul să pară un clasic al domeniului. Fire! – You Liked Me Five Minutes Ago (Rune Grammofon) Fire! e un trio format din Mats Gustafsson la sax şi Fender Rhodes, Johan Berthling (Tape) la bas, chitară electrică şi orgă Hammond şi Andreas Werliin (Wildbirds & Peacedrums) la tobe. Din 1986 până acum, Mats a colaborat cu oameni gen Derek Bailey, Ken Vandermark, The Ex, Otomo Yoshihide, eYe, Zu sau Sonic Youth. Ceea ce ştie el cel mai bine e să scoată unele din cele mai vii sunete auzite vreodată dintr-un instrument muzical. Doameniul lui de activitate este avangarda, iar metoda - free improv. La ora actuală, cu trupa lui de bază, The Thing, el deconstruieşte cu multă vigurozitate piese White Stripes, Lightning Bolt, Bowie. Acest album este inspirat din estetica poetului Black Mountain Robert Creeley. Metoda constă în intro-uri lungi şi grele hipnotice prin mişcarea lentă de bas şi tobe peste care explodează cu cruzime saxul lui Mats. Fie că exprimă fericire sau mizerie, acesta este agonizant. Lucrăturile pe orgă şi chitară asigură schema pshihedelică a operei, iar alte efecte electronice îi dau prospeţimea şi îi relevă inteligenţa. Întrebarea mea este: cât de tare se poate sufla într-un saxofon?
Middx – Middx (2 Track Recordings) + myspace “Oricine are un fel de viaţă secretă, chiar dacă aceasta este numai în cap. A mea e să fac muzică, deci asta e încă fantezia mea, chiar dacă e reală. Prin anonimat mă simt liber. Când eram copil şi ascultam discurile tatălui meu, sau când am început să ascult radiouri pirat nu ştiam nimic despre cei care făcuseră muzica, aceste este sentimentul pe care vreau să-l recreez.” Nu ştim cine zice asta, ştim însă doar câteva producţii ale sale. În apartamentul lui, un englezoi are o chitară şi un laptop. Trimuful tehnologiei şi al muzicii indie, el scoate, pentru mine, piesa anului, Got Me Going, o bucată foarte simplă şi sănătoasă de ritm şi bucurie. Nu ştiu de unde vin toate sample-urile care o alcătuiesc, dar piesa The Hollies are chitara (în cheie madchester) trasă de omu’ iar vocea soul de o colaboratoare. Deşi este încă în underground, muzica inovatoare, eclectică, glitchoasă a lui Middx a fost pe radiouri ca NME, Xfm sau Dandelion, DJ’i ca Rob Da Bank, Kissy, Nemone, Pete Tong cântând remixul Middx la Winter Hymnal de la Fleet Foxes. În ultima piesă de pe album, Epilogue to Autotune, o auzim pe Cher trecută prin vocalizer, peste o chitară hip-hop şi punctuaţie hard bop asigurată la saxofon. Nicicând n-a fost Cher mai misterioasă... Să-i gândim un gând frumos, să rămână liber, underground.
Umorul nu este o chestiune între creator şi Creator, ci între creator şi destinatar; el ţine de o relaţie socială. Ab absurdo, el poate însă fi delivrat şi ca solilocviu în cazul tristei situaţii în care lipseşte un limbaj comun. Creaţia muzicală permite ambele pentru că este prin excelenţă ne-naturală. Stravinski explica într-o prelegere că ciripitul păsărelelor sau susurul răului de munte pot constitui cel mult un punct de plecare în construcţia muzicală, dar aceasta ţine fundamental de raţiune, fiind astfel artificială: are nevoie de receptare, refută solipsismul, anulează singurătatea.
A vorbi serios despre comic poate părea paradoxal. Însă, în spiritul unei idei a lui Wittgenstein, clădim opera de week-end doar pe glume pentru că acestea amplifică paradoxurile fundamentale ale limbajului. Simţim mândria de a-l performa intimă teoriei comediei. Vom râde prin antichităţi în care umorul se construia simplu prin vaudeville-uri, vom râde de râs, vom sângera (adânc) râzând la ironii. Vom trece prin diferite tehnici de la gaguri la cover şi mash-up-uri căutănd repere între un comportament prosocial vs. baba cu mitralieră prin muzici demne de fun-ul de sâmbătă.
Ne-am dat seama că umorul este valabil şi profund doar în chestiunile trase voluntar, cu cadenţă accelerată: dacă limbajul comun lipseşte, umorul din muzică tinde să se disipeze printre nicovală şi scăriţă ca o rafală de gloanţe oarbe.
Vă simţiţi îmbătrâniţi?
Jean Constantin - Les pantoufles a papa (1957) Jon Rose - Table 4 (Violin music for restaurants, 1991)
Carte blanche lui Victor Stutz, în parteneriat cu asociaţia Jadd
SÂMBĂTA SONORĂ este un program al asociaţiei Jumătatea plină în parteneriat cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti.
Parteneri media : 24 FUN, stiupecineva.ro, LiterNet.ro, Feeder.ro, HotNews.ro, onlinegalley.ro, tonight.eu, Port.ro, Suplimentul de cultura, freshgoodminimal.ro, veiozaarte.ro
zilele astea voi incerca sa fac o treaba comuna adica sa incropesc o selectie a discurilor care mi'au placut pina acum anul asta. pina atunci, de vara, voi da niste copy-paste'uri dintr'o revista care pe alocuri pare a fi despre muzica - Sunete. iete o recenzie de album nou, cotat cu 5 stele din 5 din luna iunie:
Dan Melchior und das Menace – Thankyou Very Much (S-S Records, 2009) Un chitarist englezoi excentric, foarte prolific în 11 ani de activitate - nimic nou. Versurile lui sunt de multe ori foarte critic-incomode în supra-realismul lor aparent naiv iar muzica, mai greu digerabilă dacă preferi soundul curat al lui Ducu Berţi or Justin Timberlake, ar putea, într-o lume care ar asculta ceva, iar nu cumpăra idei de marketing, să apară în Billboard Top 100, nu la subsolul ştiu eu cărei reviste de specialitate. Dar şi colegii lui Syd Barett de la trupa vocal-instrumentală Pink Floyd au reuşit să vândă în voie abia când povestea s-a întregit prin plecarea “dementului”. Am deci chiar mari emoţii să aflu dacă acest dublu LP garage-noise-psihedelic va vinde peste 10 milioane de unităţi şi câte Grammy’uri şi MTV Awards va lua.
dan melchior und das menace - o! anxiety (thankyou very much, s-s records, 2009) dan melchior und das menace - williamsburg, brooklin (thankyou very much, s-s records, 2009)
in sala de concerte de la ctrl vom avea deseara si canapele (cred). cit de repede si un nou afis. poate si seri pe teme, ne mai gindim. despre muzici si alte chestii vedeti si pe metropotam
o piesa lipicioasa: ordo rosarius equilibrio - cum, and let me lead you far astray (ONANI- practice makes perfect, cold meat industry, 2009)
strania si neasteptata poveste a afisului din strada academiei, cum i'a zis marean, s'a incheiat. o sa va dati cu ochiu' de el prin mai multe parti prin care dati voi. se vor intimpla muzici cit mai periculoase acolo, ca la club control asea. si degeaba. cultul personalitatii cumarveni. la revedere
powerplay the lovely eggs - digital accordion (2008, cherryade records)
Pina mai scriu (sper sa nu dureze fuarte mult) hippiekiller si huckleberryfinn ashea, va dau link (st 3 kestii acolo despre fest de jazz din cluj - de presa ashea, hahaha) sa vedeti ce-am facut (foarte de curind).
Billy Cobham la Cluj
Am crezut ca ar fi o idee buna sa venim la Festivalul de Jazz Transilvania, care a inceput miercuri, 10 octombrie, si sa scriem despre concertele tinute aici.
Stiti ceva despre acest festival? Nici noi nu stiam, dar am aflat intamplator. De ce nu stiam? Pentru ca organizarea lui este foarte slaba.
Am ajuns ieri, cand aveam de vazut doua concerte: Doru Apreotesei & Mihai Farcas (Post Scriptum) feat. Imperium Jazz Band, de la ora 18, urmati de Johnny Raducanu, ambele tinute la Casa de Cultura a Studentilor iar apoi un jamsession Billy Cobham & Olivier Gatto Paraphernalia de la ora 21:30.
Post Scriptum nu mi-au spus nimic din nici un punct de vedere. S-au cantat piese Weather Report si jazz à la anii 80. Nu am inteles ce voiau acei oameni de la muzica, nu cred ca au nici ei o idee foarte clara in ceea ce priveste acest proiect. Mi-a placut intr-o mica masura chitaristul care facea cam ca John McLaughlin (dadea repede din degete), insa nimic mai mult, si tobosarul. Nu mi-au placut claviaturile, saxofonul, basul. Am ras la sfarsit, la bis (!!!), cand au facut un medley ce a inclus Andri Popa, Cine iubeste si lasa, si o piesa de metal romanesc). Am ras de ei.
Pe Johnny Raducanu il stim bine. A facut poante si s-a plans de pianul obosit (“microfonul e bine, voi sunteti bine, eu sunt binisor, iar pianul e de cacatâ€), a povestit din tinerete si copilarie, de Nichita Stanescu, de gagici si a cantat compozitii proprii ce au cuprins o hora si un colind. S-a alintat spunand ca am venit acolo ca sa putem povesti ca l-am vazut ultima oara.
Billy Cobham este capul de afis al acestui festival. El este motivul principal pentru care am venit la Cluj. De 40 de ani, Cobham este o prezenta substantiala in jazz, fiind unul dintre cei mai importanti tobosari, unul din preferatii lui Miles Davis. A cantat cu John McLaughlin in Mahavishnu Orchestra, cu Freddie Hubbard, Horace Silver, Larry Corryell, Santana, Peter Gabriel, ma opresc.
Aseara, la noua jumatate, eram acolo. Billy era acolo. Insa nu toata lumea era ACOLO. ACOLO = Fashion Club. Fashion Club = Cluj. Clubul arata bine, insa cum unii oameni nu se pot gandi la toate, clubul nu avea cuier, nu avea garderoba, nu avea nimic de acest fel iar noi ne-am inghesuit hainele intr-un colt al unei canapele de altfel luxoasa.
Din cate ati vazut, concertul incepea la noua jumatate. Insa clujenii au gasit de cuviinta sa fie fashionably late si sa il lase pe BILLY COBHAM sa ii astepte. Clujenii au aparut pana la urma la zece, iar Billy a inceput sa cante dupa o scurta discutie cu colegul meu de canapea si spatarul canapelei – Ghita Muresan (baschetbalist, actor, cel mai inalt om de pe planeta).
Concertul a fost de exceptie. Billy mai cantase cu cvartetul contrabasistului Gatto si aveau un repertoriu foarte solid si bine pus la punct ce includea compozitii Miles Davis, Gil Evans, Wayne Shorter, Charlie Parker etc. Pe langa tehnica si viziunea percutionistului am remarcat-o pe pianista Camelia Ben Naceur, care il provoca pe Cobham cu o combinatie de Herbie Hancock si Chick Corea ce m-a surprins prin naturaletea cu care combina pasaje de funk simplu si violent cu secvente ultratehnice si melodioase, avand un sunet de cristal.
Solo-urile celor doi saxofonisti au fost sfasietoare, iar Gatto a mentinut o linie cerebrala si profunda. In anumite momente insa parea ca cei patru nu puteau urmari ideile lui Billy care propunea jocuri mai complicate, fraze mai profunde - un jazz de o calitate maxima. Asta insa nu a frapat, pentru ca Billy s-a comportat ca un tobosar si ca un lider al unui grup de jazz.
La sfarsitul concertului voiam sa plece de pe scena, sa nu il mai vad niciodata. M-am intrebat daca este un om bun sau un om rau pentru ce mi-a facut si imi face de multi ani. Nu stiu nici acum.
Am fost si azi la Palatul Copiilor sa il vad intr-o demonstratie de maiestrie data tinerilor muzicieni. El le-a vorbit despre discursul muzical, idei, tehnica, experienta. Ei l-au intrebat care sunt artistii lui preferati. Eu nu aveam ce sa il intreb pentru ca imi spusese deja totul aseara.
Harry's my name, jazz is my game
Cel mai de succes concert de la Transilvania Jazz Festival a fost al lui Harry Tavitian, sambata, la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj. Daca ar fi avut loc acum 20 de ani, acest concert s-ar fi terminat cu un delir colectiv. De fapt, gresesc! Nu s-ar fi terminat astfel, ci publicul ar fi fost frenetic de la inceput pana la sfarsit, iar apoi ar fi plecat in tacere pentru a nu intra in atentia Securitatii, pentru ca, totusi, nu cred ca la Cluj s-ar fi pornit vreo revolutie.
Duetul Tavitian (pian, voce, fluiere) & Cserey Csaba (percutie) a venit la Cluj pentru succes. Au venit sa faca show. Harry a fost spectaculos, accesibil, ludic si virtuoz. M-am enervat cand am auzit din public: “Tavitian, Keith Jarett al Constantei†din gura unui neofit snob, insa mi-am revenit imediat cand mi-am auzit un prieten urland: “Asta-i Dracu’!â€, atunci cand Harry a inceput sa cante la voce.
Desi spectacolul nu a fost impartit in doua de o pauza, eu voi face o impartire stilistica.
In prima parte au cantat piese de pe ultimul album al lui Tavitian, din care au sters partile de free jazz, pe care pianistul il promoveaza in Romania de 30 de ani. Ceea ce a iesit a fost un etno-jazz foarte groovy; un joc deloc facil cu swing, muzica clasica, muzica contemporana, cu dialoguri pline de substanta si umor intre pian si percutie, incarcata cu sunete arhaice.
Csaba mi s-a parut un baterist bun, insa, in acesta formula s-a multumit sa raspunda la problemele puse de pianist.
Tavitian a introdus in creuzet cea mai solida cultura jazzistica, muzica medievala, sonoritati arabe, rock&roll, fusion, cantece populare romanesti vechi si a extras printr-o improvizatie desavarsita o muzica foarte complexa, grandioasa.
As spune ca in primul rand la Tavitian te impresioneaza spiritualitatea.
In a doua parte, in timpul unei piese ce mi-a amintit de anii 70 (fusion, hippie, psihedelic), Harry a cantat cu cea mai tare voce pe care am auzit-o vreodata la vreun roman, o voce extrem de barbateasca, rational-violenta; concomitent, tinand tempoul si creand artificii cu mana stanga, a dat cu dreapta o marturie de virtuozitate pianistica.
A urmat o alta piesa de pe ultimul album (La portile levantului) unde facut scat cu o voce total diferita, subtire, cu inflexinuni de instrument de coarde, sacadata, tehnica de opera, evocand o piesa de teatru antic reinterpretata in cheie bizantina.
Penultima a fost un gospel plin de feeling. Blues is your game too, Harry! Ti-o zic!
A terminat fulminant cu When the saints go marching in interpretata in toate stilurile muzicale posibile. Asa se joaca baietii mari. Tan-go!
S-au tinut, la presiunea publicului, doua bis-uri.
Sa auzim ce zice Harry Tavitian: …”suntem aici in Levant, suntem parte a lumii, suntem deschisi catre cultura lumii, catre spontaneitate”…
Bine ca s'a terminat
Transilvania Jazz Festival s-a terminat, asa cum a si inceput, cu intarziere. Organizatorii s-au declarat foarte multumiti de ceea ce au realizat, mutarea pe care au facut-o fiind una foarte simpla si inteligenta: au transferat valoarea artistilor si a publicului asupra lor insisi. Au fost zeci de minute de multumiri, si tot nu am vazut-o pe scena Casei de Cultura a Studentilor din Cluj pe femeia de serviciu. Probabil faceau cu schimbul.
Penultimul concert a fost al cvartetului acordeonistului Regis Huiban din Bretania. El a adus un omagiu tuturor muzicienilor bretoni interbelici, mentionandu-l pe Menez, primul care in anii 30 a combinat muzica populara cu swing-ul. Muzica francezilor a fost chill out, pe mine, foarte obosit fiind, aproape adormindu-ma. Nu spun asta ca pe un minus.
Baietii (pe langa Huiban aflandu-se un chitarist, un basist si un baterist) au fost cat se poate de ok, terminand cu o piesa ce mie (neobisnuit fiind cu muzica din Bretania) mi-a adus cu un zydeco. Evident, zydeco are radacini si in nord-vestul Frantei.
Regis Huiban nu mi se pare la fel de valoros ca singurul acordeonist (foarte bun) francez pe care il cunosc, Richard Galliano, insa cred ca voi mai asculta.
La ultimul concert trebuia sa ne grabim sa prindem trenul, inca odata o spun, din cauza intarzierilor cauzate de organizatori. Planuiam sa stam 20 de minute iar apoi sa fugim, dar cand am auzit ca urmeaza un grup polonez (The Jazzish Quintet) care promoveaza muzica yiddish, am inceput sa ne gandim la trenul urmator.
Au intrat pe scena pianista, bateristul, trompetistul, contrabasistul si saxofonistul si au inceput sa cante. Totul a fost ok pana a aparut el - Andre Ochodlo - si am stiut ca nu voi pierde nici un tren. Formula swingish-yiddish s-a dus pe apa sambetei odata ce a deschis gura, iar din ea a iesit ceva ce aducea cu o voce. Si-ar fi gasit loc, cred, ca rezerva de rol secundar al vreunui music hall de mana a doua.
Trebuie sa povestesc si cum arata, nu din rautate, ci pentru ca tot setting-ul se dorea “un spectacol”. Andre era imbracat intr-un costum de piele cu par pe piept si medalion conic, avea o coada abundenta neagra si creata, o pereche de ochisori inecata intr-o balta de sudoare si o grimasa indescriptibla. Spectacol poate, insa jazz nu, asa ca am plecat de la Cluj si nu cred sa ma intorc decat daca, la urmatorul festival, vine duetul Miles Davis & Charlie Parker.
