avec.ro

Interviul din Dilema (curind, siteul in full efect)

Ce este, mai exact, acest proiect intitulat Avec?

Avec este o corporaţie ai cărei directori sîntem eu şi Florin Oslobanu. Vi se poate părea anacronic că în 2010 se mai nasc asemenea construcţii precum a noastră, însă atunci cînd există inteligenţă, voinţă, resurse şi vid pe piaţă este momentul să-ţi clădeşti un eşafodaj despre care ştii că va fi durabil. Ne vom lansa întîi ca site (www.avec.ro) concentrat în jurul muzicii şi apoi vom vedea dacă este cazul să intrăm şi sub tipar. Momentan, nu cred că presa scrisă mai poate funcţiona (în România).

Muzica nu va fi singurul punct, ci ne vom concentra şi pe alte zone ce ţin de habitatul urban (visuals, film, modă, literatură). Vom avea de la început în spate instituţii precum clubul Control, Asociaţia Culturală Jadd sau Jumătatea Plină şi redactori pe care îi ştiţi din alte părţi şi pe care veţi fi încîntaţi să-i vedeţi reuniţi sub cupola Avec. Nu va fi mult pînă vom intra în radio şi TV. Serios vorbind, oricît de bun ai fi, este greu să faci ceva bun per se în Bucureşti, avînd în vedere nivelul cultural, însă se mai găsesc figuri luminate care doresc să schimbe peisajul precambrian. Acesta este motivul pentru care sper să putem evolua de la starea de zăcămînt. Am sperat că, avînd prieteni care se pricep, vom putea strînge de la început un nucleu extins în jurul ideii, însă oamenii din domeniu sînt ori dezabuzaţi, ori orientaţi spre alte orizonturi spirituale. Sîntem convinşi că ni se vor alătura cei care merită.

Îşi mai are rostul un nou proiect web de natura asta cînd există deja Ginger Group, Fresh Good Minimal, Chestionabil şi altele?

Dacă am fi fost satisfăcuţi de contextul actual, am fi consumat cu plăcere producţiile existente şi am fi căutat, poate, să ne alăturăm lor. Nu vreau să critic, doar să vă spun ce ne-a motivat. Ceea ce există deja este fie pe tiparul promo, fie pe cel comunitate închisă. Desigur, nişele sînt cele pe care le caută toată suflarea internautică, împărţirea în comunităţi, fiecare mai specială decît alta, cu interstiţiile de rigoare: web 3.0. De multe ori, tonul asumat de ele nu ţine seama de faptul că ceea ce tratează este cu mult deasupra oricărui ton, oricărei atitudini de superioritate posibile: muzica. Muzica trebuie să fie prin esenţa ei liberă, ca şi mintea care o produce/ascultă, aşadar dorim să transcendem limitările speciilor şi idiosincraziile pineale.

Veţi putea citi deopotrivă despre avant-jazz şi electro-pop, despre idm şi world music, punk, garage şi alte forme de alternativ, mai lo sau mai hi-fi, shoegaze şi 8bit, alt country, hip-hop, industrial, noise, drone şi tag-urile pot continua. Paradoxal, şi ipocrit poate, avînd în vedere că deviza mea este „Writing about music is like dancing about architecture“, însă dacă tot o facem, o vom face bine.

Prin ce plănuiţi să faceţi diferenţa?

În primul rînd prin produsele muzicale promovate în sine, prin afinităţile elective, experienţa plus expertiza autorilor şi, sper, prin scriitura de calitate. Pare narcisist ce spun, dar orice ascultător maniac de muzică tinde să creadă că ceea ce ascultă el este absolut, fiecare se vede în concurenţă cu şi deasupra celorlalţi, îşi acordă veleităţi auctoriale. Unii colecţionează pentru a da mai departe, alţii îşi ţin patrimoniul şi instrumentele în seif. Noi sîntem facţiunea sociabilă, deşi mergem de multe ori pe ideea „Art is not a mirror, it’s a hammer“ şi vor exista cu siguranţă şi critici radicale.
Chiar aceste afirmaţii ar putea fi puse sub forma unui articol care să preceadă o discuţie: Voi cum/cît/de ce ascultaţi? Voi pune în practică şi vom vedea. Ca să-mi închei expozeul lămuritor, ne vom prezenta undeva între seriozitatea Wire şi lejeritatea Guardian.

Care va fi structura site-ului şi cîţi cititori crezi că veţi avea cu atitudinea asumată?

În privinţa numărului de cititori nu mi-aş face probleme, am făcut studii de piaţă şi ele ne spun (evident) că Internetul este în expansiune, tinde să cuprindă în scurtă vreme întreg mediul rural, acolo ne vom construi eternitatea, în mijlocul marilor mase ahtiate de cunoaştere, avide să audă muzică nouă, acolo se află ascultătorii activi gata să consume informaţia fără preconcepţii de superioritate sau măcar inferioritate, iar noi vom fi acolo pentru a le ostoi setea. Cînd spun mediu rural mă refer, bineînţeles, la ceva indefinit geografic, iar cînd spun expansiune şi mase avide de cunoaştere mă refer, evident, la cu totul altceva decît ţi s-ar părea la prima vedere. „It will grow on you all“, vei vedea. Sper că în România evoluţia este o bombă cu efect întîrziat, şi că va fi chiar mai bombastică decît tonul meu de aici. Structura e aşa: recenzii de albume, cronici şi avancronici de concerte sau alte evenimente, interviuri cu artişti, opinie şi altele (film, literatură, arte vizuale, reportaje etc). Plus, butonul roşu, BLOG.

Cum vezi tendinţele şi evoluţiile pe 2010 în România şi la ce adăugăm Avec?

Momentan, situaţia rămîne cum am stabilit. Noi eram porniţi să mergem la B’estfest numai să vedem audienţa Lady Gagăi. Eu m-am amuzat şi mai tare cînd am auzit că nu se mai face festivalul, mai ales că anunţurile cu invitaţia, respectiv anularea au fost despărţite de cîteva zile: deci mai puţini mititei cu cola. Vom avea concertele din Control, Rokolectiv, Liveland şi mai vedem.

Despre tendinţe ne pot spune mai bine cei care se ocupă cu zeitgeist-ul acum. Spiritul vremii şi tendinţele sînt nişte bunuri foarte atent îngrijite, care îţi pot da o foarte mare putere. Ele nu există, dar le poţi inventa şi alţii le pot crede. Pe asta se bazează economia. Deci, să ne adăugăm la cei care inventează tendinţe.

un an bun

la cumpana dintre ani, toti limbricii incep sa transpire. isi baga bani in buzunare si isi pun chiloti rosii: festivitatile incep. toate animalele se injura, se lasa de fumat, isi dau pumni, rid golaneste, baga tiribombe asurzitoare, se imbaloseaza pe sub visc, beau spumant drojdierist, se imbuiba cu multe chestii pe care le'au luat de la cora. si'au facut provizii. viata pulseaza in inimile lor sanatoase; e scirboasa jungla daca n'ai chef de ea.

citeodata merge o ura bolnava, asa cum simt eu acum. o frica, o dorinta de ordine estetica.

sint obosit dar am un apetit supradimensionat.


era vorba sa zic niste albume degeaba de anul asta. mi'au placut cam 100 din nustiucite am ascultat. 10%.?. e bine zic. despre 5 dintre ele am scris in sunete deci copy paste de acolo de la mine din folderul "sunete" adica. in revista am mai pomenit 5. din random 200, ale mele parca mai random decit ale celorlalte 19 celebritati critic-muzicale.

la noapte aveti: de ascultat festive 50 pe dandelionradio, de citit textele cretine pe care le'am scris in trei ore pentru brosura simbetei sonore si audiat selectia neasemuit de neasemuita pe care am facut'o, de pregatit pentru niste interviuri pe care le'am luat unor oameni respectabili pentru o revista care se va chema avec, si pentru concerte gen vandermark la ctrl, piesa anului in cele ce urmeaza



Pearl Harbor – Something About the Chaparrals (Mexican Summer)
Hipsterist vorbind, avem California cu partea ei de surfisme adolescentine, ceţuri date de sclipiciul picăturilor de apă pe pielea sportivilor visători, Pichfork, psihedelia à la légère, dream pop shoegaze Best Coast Boat Club Real Estate Washed Out şi, cum puteam să nu bifăm, deşi fără vreo legătură, Grizzly Bear. Tehnic şi istoric vorbind, este vorba de două surioare blonde, Sky, 14 ani, la chitară, şi Piper. Lor nu le place vara, stau cu buldogii lor în casă şi, acum vreun an s-au apucat să cânte. De atunci au scos indie: Calistonia Dreamin şi Wish We Where Here, şi major, la Mexican Summer 12”ul din titlu, produs de Cole Greif-Neill de la Haunted Graffiti. Au cântat pe aceeaşi scenă (şi) cu trupele cu care sunt băgate în aceeaşi oală. Ceea ce mă prinde definitiv la ele este maturitatea instrumentaţiei şi a compoziţiei. Foarte profy gagicele, afară de talent pentru a transmite stări, se mişcă şi foarte bine prin bucătăria sunetelor. Descriptiv vorbind, muzica este tristă şi frumoasă. Evocă nostalgii. Sintetic vorbind, muzică americană de mers tare cu o maşină europeană, la apus, pe serpentine, cu marea într-o parte, şi cu viaţa, oricare ar fi ea, în spate.

Predrag Delibasich – This Season’s Colorful Tones (Heartless Robot Productions)
Îţi iei plasa, te încalţi, iţi pui geaca pe tine. Verifici dacă ai ţigările, portofelul şi cheile. “Mă duc să iau pâine şi sifoane!” “Bine, să nu întârzii mult”, îţi răspunde o voce de femeie. De aici, fantezia te duce la aeroport, la 20000 de kilometri depărtare, şi poate că nu te va întoarce niciodată. Pe Predrag D, l-a dus acum 20 de ani din Belgrad, Balcani, Europa, în Pearth, Australia. Traseul lui a continuat romantic de la babysitter, muncitor pe şantier, taximetrist, la galeria de artă. De 9 ani până acum a infiinţat vreo grămadă de trupe. A parcurs, şi în muzică, multe meserii (ca poli-instrumentist şi ca genuri abordate). Revista Wire îl bagă într-o poveste baltico-armenească. Noi, ştiind mai bine decât revista Wire, vă zicem că albumul ăsta este un melanj superb de industrial simplu şi penetrant, cu ritmuri repetitive, prin care zbiară teme profunde, balcanice, mai jazzy sau mai etno, mai cu coarde sau mai suflate. Edificiul se contruieşte foarte firesc şi solid. De la 20000 de kilometri, Predrag se gândeşte la cea mai mândră patrie din lume, îşi aminteşte o scenă cu un ţigan (Happy Hobo) la costum, cu un contrabas pe spate, pe o câmpie verde, trece de o cale ferată, îsi indeasă pălăria pe cap şi se îmbarcă în tiribombă (comèdie). Deci încă câteva taguri: energie, nobleţe, ameţeală, înălţime, răs, copilărie, libertate, nebunie. Pâine, sifoane, cineva?

BlakRoc – BlakRoc (BlakRoc)
Hip-Hop’ul este în căcat de câţiva ani buni. Hard-Rock’ul este în căcat de şi mai multă vreme. Singurele chestii care par să le mai scoată la lumină sunt amestecurile. Acum vreo 8 ani doi neni tinerei din Ohio şi-au făcut Black Keys şi, după ce şi-au luat doctoratul în blues cu Junior Kimbrough, au scos unele din cele mai tari înregistrări de hard ever. Unele dintre ele s-au auzit şi prin cluburi din Bucureşti, cântate de 2Galbini, acum 6-7 ani. Anul ăsta, domnul label executive Damon Dash, a făcut nişte ture cu limuzina la studioul BK. 11 la număr. De fiecare a adus nişte bunătăţi oarecum expirate cu el: Jim Jones, Mos Def, RZA, Raekwon, Q-Tip, Ludacris, Pharoahe Monch, Billy Danze (M.O.P.), Nicole Wray, NOE, şi una expirată chiar definitiv, Ol' Dirty Bastard. Băieţii albi au înregistrat cu băieţii negri şi a ieşit o jmekerie foarte simpatică. Avem riff’uri înfipte şi dinamice, tobe drepte şi puternice, instrumentaţii repetitive hip-hop şi intervenţii vocale R&B (Auerbach şi Nicole Wray), melodii de dat în cap şi poveşti hip-hop clasice (golănie şi profunzime). Deşi unele legende (Mos Def , Raekwon) sună obosit, piese produse impecabil ca Dollaz&Sense fac albumul să pară un clasic al domeniului.

Fire! – You Liked Me Five Minutes Ago (Rune Grammofon)
Fire! e un trio format din Mats Gustafsson la sax şi Fender Rhodes, Johan Berthling (Tape) la bas, chitară electrică şi orgă Hammond şi Andreas Werliin (Wildbirds & Peacedrums) la tobe. Din 1986 până acum, Mats a colaborat cu oameni gen Derek Bailey, Ken Vandermark, The Ex, Otomo Yoshihide, eYe, Zu sau Sonic Youth. Ceea ce ştie el cel mai bine e să scoată unele din cele mai vii sunete auzite vreodată dintr-un instrument muzical. Doameniul lui de activitate este avangarda, iar metoda - free improv. La ora actuală, cu trupa lui de bază, The Thing, el deconstruieşte cu multă vigurozitate piese White Stripes, Lightning Bolt, Bowie. Acest album este inspirat din estetica poetului Black Mountain Robert Creeley. Metoda constă în intro-uri lungi şi grele hipnotice prin mişcarea lentă de bas şi tobe peste care explodează cu cruzime saxul lui Mats. Fie că exprimă fericire sau mizerie, acesta este agonizant. Lucrăturile pe orgă şi chitară asigură schema pshihedelică a operei, iar alte efecte electronice îi dau prospeţimea şi îi relevă inteligenţa. Întrebarea mea este: cât de tare se poate sufla într-un saxofon?

Middx – Middx (2 Track Recordings) + myspace
“Oricine are un fel de viaţă secretă, chiar dacă aceasta este numai în cap. A mea e să fac muzică, deci asta e încă fantezia mea, chiar dacă e reală. Prin anonimat mă simt liber. Când eram copil şi ascultam discurile tatălui meu, sau când am început să ascult radiouri pirat nu ştiam nimic despre cei care făcuseră muzica, aceste este sentimentul pe care vreau să-l recreez.” Nu ştim cine zice asta, ştim însă doar câteva producţii ale sale. În apartamentul lui, un englezoi are o chitară şi un laptop. Trimuful tehnologiei şi al muzicii indie, el scoate, pentru mine, piesa anului, Got Me Going, o bucată foarte simplă şi sănătoasă de ritm şi bucurie. Nu ştiu de unde vin toate sample-urile care o alcătuiesc, dar piesa The Hollies are chitara (în cheie madchester) trasă de omu’ iar vocea soul de o colaboratoare. Deşi este încă în underground, muzica inovatoare, eclectică, glitchoasă a lui Middx a fost pe radiouri ca NME, Xfm sau Dandelion, DJ’i ca Rob Da Bank, Kissy, Nemone, Pete Tong cântând remixul Middx la Winter Hymnal de la Fleet Foxes. În ultima piesă de pe album, Epilogue to Autotune, o auzim pe Cher trecută prin vocalizer, peste o chitară hip-hop şi punctuaţie hard bop asigurată la saxofon. Nicicând n-a fost Cher mai misterioasă... Să-i gândim un gând frumos, să rămână liber, underground.