Aşa muzică degeaba mai zic şi eu!

joi, 18 octombrie 2007

Link

Pina mai scriu (sper sa nu dureze fuarte mult) hippiekiller si huckleberryfinn ashea, va dau link (st 3 kestii acolo despre fest de jazz din cluj - de presa ashea, hahaha) sa vedeti ce-am facut (foarte de curind).

Billy Cobham la Cluj

Am crezut ca ar fi o idee buna sa venim la Festivalul de Jazz Transilvania, care a inceput miercuri, 10 octombrie, si sa scriem despre concertele tinute aici.

Stiti ceva despre acest festival? Nici noi nu stiam, dar am aflat intamplator. De ce nu stiam? Pentru ca organizarea lui este foarte slaba.

Am ajuns ieri, cand aveam de vazut doua concerte: Doru Apreotesei & Mihai Farcas (Post Scriptum) feat. Imperium Jazz Band, de la ora 18, urmati de Johnny Raducanu, ambele tinute la Casa de Cultura a Studentilor iar apoi un jamsession Billy Cobham & Olivier Gatto Paraphernalia de la ora 21:30.

Post Scriptum nu mi-au spus nimic din nici un punct de vedere. S-au cantat piese Weather Report si jazz à la anii 80. Nu am inteles ce voiau acei oameni de la muzica, nu cred ca au nici ei o idee foarte clara in ceea ce priveste acest proiect. Mi-a placut intr-o mica masura chitaristul care facea cam ca John McLaughlin (dadea repede din degete), insa nimic mai mult, si tobosarul. Nu mi-au placut claviaturile, saxofonul, basul. Am ras la sfarsit, la bis (!!!), cand au facut un medley ce a inclus Andri Popa, Cine iubeste si lasa, si o piesa de metal romanesc). Am ras de ei.

Pe Johnny Raducanu il stim bine. A facut poante si s-a plans de pianul obosit (“microfonul e bine, voi sunteti bine, eu sunt binisor, iar pianul e de cacat”), a povestit din tinerete si copilarie, de Nichita Stanescu, de gagici si a cantat compozitii proprii ce au cuprins o hora si un colind. S-a alintat spunand ca am venit acolo ca sa putem povesti ca l-am vazut ultima oara.

Billy Cobham este capul de afis al acestui festival. El este motivul principal pentru care am venit la Cluj.
De 40 de ani, Cobham este o prezenta substantiala in jazz, fiind unul dintre cei mai importanti tobosari, unul din preferatii lui Miles Davis. A cantat cu John McLaughlin in Mahavishnu Orchestra, cu Freddie Hubbard, Horace Silver, Larry Corryell, Santana, Peter Gabriel, ma opresc.

Aseara, la noua jumatate, eram acolo. Billy era acolo. Insa nu toata lumea era ACOLO. ACOLO = Fashion Club. Fashion Club = Cluj. Clubul arata bine, insa cum unii oameni nu se pot gandi la toate, clubul nu avea cuier, nu avea garderoba, nu avea nimic de acest fel iar noi ne-am inghesuit hainele intr-un colt al unei canapele de altfel luxoasa.

Din cate ati vazut, concertul incepea la noua jumatate. Insa clujenii au gasit de cuviinta sa fie fashionably late si sa il lase pe BILLY COBHAM sa ii astepte.
Clujenii au aparut pana la urma la zece, iar Billy a inceput sa cante dupa o scurta discutie cu colegul meu de canapea si spatarul canapelei – Ghita Muresan (baschetbalist, actor, cel mai inalt om de pe planeta).

Concertul a fost de exceptie. Billy mai cantase cu cvartetul contrabasistului Gatto si aveau un repertoriu foarte solid si bine pus la punct ce includea compozitii Miles Davis, Gil Evans, Wayne Shorter, Charlie Parker etc. Pe langa tehnica si viziunea percutionistului am remarcat-o pe pianista Camelia Ben Naceur, care il provoca pe Cobham cu o combinatie de Herbie Hancock si Chick Corea ce m-a surprins prin naturaletea cu care combina pasaje de funk simplu si violent cu secvente ultratehnice si melodioase, avand un sunet de cristal.

Solo-urile celor doi saxofonisti au fost sfasietoare, iar Gatto a mentinut o linie cerebrala si profunda. In anumite momente insa parea ca cei patru nu puteau urmari ideile lui Billy care propunea jocuri mai complicate, fraze mai profunde - un jazz de o calitate maxima. Asta insa nu a frapat, pentru ca Billy s-a comportat ca un tobosar si ca un lider al unui grup de jazz.

La sfarsitul concertului voiam sa plece de pe scena, sa nu il mai vad niciodata. M-am intrebat daca este un om bun sau un om rau pentru ce mi-a facut si imi face de multi ani. Nu stiu nici acum.

Am fost si azi la Palatul Copiilor sa il vad intr-o demonstratie de maiestrie data tinerilor muzicieni. El le-a vorbit despre discursul muzical, idei, tehnica, experienta. Ei l-au intrebat care sunt artistii lui preferati. Eu nu aveam ce sa il intreb pentru ca imi spusese deja totul aseara.


Harry's my name, jazz is my game

Cel mai de succes concert de la Transilvania Jazz Festival a fost al lui Harry Tavitian, sambata, la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj. Daca ar fi avut loc acum 20 de ani, acest concert s-ar fi terminat cu un delir colectiv. De fapt, gresesc! Nu s-ar fi terminat astfel, ci publicul ar fi fost frenetic de la inceput pana la sfarsit, iar apoi ar fi plecat in tacere pentru a nu intra in atentia Securitatii, pentru ca, totusi, nu cred ca la Cluj s-ar fi pornit vreo revolutie.

Duetul Tavitian (pian, voce, fluiere) & Cserey Csaba (percutie) a venit la Cluj pentru succes. Au venit sa faca show. Harry a fost spectaculos, accesibil, ludic si virtuoz. M-am enervat cand am auzit din public: “Tavitian, Keith Jarett al Constantei” din gura unui neofit snob, insa mi-am revenit imediat cand mi-am auzit un prieten urland: “Asta-i Dracu’!”, atunci cand Harry a inceput sa cante la voce.

Desi spectacolul nu a fost impartit in doua de o pauza, eu voi face o impartire stilistica.

In prima parte au cantat piese de pe ultimul album al lui Tavitian, din care au sters partile de free jazz, pe care pianistul il promoveaza in Romania de 30 de ani. Ceea ce a iesit a fost un etno-jazz foarte groovy; un joc deloc facil cu swing, muzica clasica, muzica contemporana, cu dialoguri pline de substanta si umor intre pian si percutie, incarcata cu sunete arhaice.

Csaba mi s-a parut un baterist bun, insa, in acesta formula s-a multumit sa raspunda la problemele puse de pianist.

Tavitian a introdus in creuzet cea mai solida cultura jazzistica, muzica medievala, sonoritati arabe, rock&roll, fusion, cantece populare romanesti vechi si a extras printr-o improvizatie desavarsita o muzica foarte complexa, grandioasa.

As spune ca in primul rand la Tavitian te impresioneaza spiritualitatea.

In a doua parte, in timpul unei piese ce mi-a amintit de anii 70 (fusion, hippie, psihedelic), Harry a cantat cu cea mai tare voce pe care am auzit-o vreodata la vreun roman, o voce extrem de barbateasca, rational-violenta; concomitent, tinand tempoul si creand artificii cu mana stanga, a dat cu dreapta o marturie de virtuozitate pianistica.

A urmat o alta piesa de pe ultimul album (La portile levantului) unde facut scat cu o voce total diferita, subtire, cu inflexinuni de instrument de coarde, sacadata, tehnica de opera, evocand o piesa de teatru antic reinterpretata in cheie bizantina.

Penultima a fost un gospel plin de feeling. Blues is your game too, Harry! Ti-o zic!

A terminat fulminant cu When the saints go marching in interpretata in toate stilurile muzicale posibile. Asa se joaca baietii mari. Tan-go!

S-au tinut, la presiunea publicului, doua bis-uri.

Sa auzim ce zice Harry Tavitian: …”suntem aici in Levant, suntem parte a lumii, suntem deschisi catre cultura lumii, catre spontaneitate”…


Bine ca s'a terminat

Transilvania Jazz Festival s-a terminat, asa cum a si inceput, cu intarziere. Organizatorii s-au declarat foarte multumiti de ceea ce au realizat, mutarea pe care au facut-o fiind una foarte simpla si inteligenta: au transferat valoarea artistilor si a publicului asupra lor insisi. Au fost zeci de minute de multumiri, si tot nu am vazut-o pe scena Casei de Cultura a Studentilor din Cluj pe femeia de serviciu. Probabil faceau cu schimbul.

Penultimul concert a fost al cvartetului acordeonistului Regis Huiban din Bretania. El a adus un omagiu tuturor muzicienilor bretoni interbelici, mentionandu-l pe Menez, primul care in anii 30 a combinat muzica populara cu swing-ul. Muzica francezilor a fost chill out, pe mine, foarte obosit fiind, aproape adormindu-ma. Nu spun asta ca pe un minus.

Baietii (pe langa Huiban aflandu-se un chitarist, un basist si un baterist) au fost cat se poate de ok, terminand cu o piesa ce mie (neobisnuit fiind cu muzica din Bretania) mi-a adus cu un zydeco. Evident, zydeco are radacini si in nord-vestul Frantei.

Regis Huiban nu mi se pare la fel de valoros ca singurul acordeonist (foarte bun) francez pe care il cunosc, Richard Galliano, insa cred ca voi mai asculta.

La ultimul concert trebuia sa ne grabim sa prindem trenul, inca odata o spun, din cauza intarzierilor cauzate de organizatori. Planuiam sa stam 20 de minute iar apoi sa fugim, dar cand am auzit ca urmeaza un grup polonez (The Jazzish Quintet) care promoveaza muzica yiddish, am inceput sa ne gandim la trenul urmator.

Au intrat pe scena pianista, bateristul, trompetistul, contrabasistul si saxofonistul si au inceput sa cante. Totul a fost ok pana a aparut el - Andre Ochodlo - si am stiut ca nu voi pierde nici un tren. Formula swingish-yiddish s-a dus pe apa sambetei odata ce a deschis gura, iar din ea a iesit ceva ce aducea cu o voce. Si-ar fi gasit loc, cred, ca rezerva de rol secundar al vreunui music hall de mana a doua.

Trebuie sa povestesc si cum arata, nu din rautate, ci pentru ca tot setting-ul se dorea “un spectacol”. Andre era imbracat intr-un costum de piele cu par pe piept si medalion conic, avea o coada abundenta neagra si creata, o pereche de ochisori inecata intr-o balta de sudoare si o grimasa indescriptibla. Spectacol poate, insa jazz nu, asa ca am plecat de la Cluj si nu cred sa ma intorc decat daca, la urmatorul festival, vine duetul Miles Davis & Charlie Parker.

Etichete:

counter free hit unique web