Standard operation

La inceput am zis "inca o piesa pentru femei nostalgice dupa interbelic" (stiti, genul acela care coolte fiind trebuie obligatoriu sa se simta interbelice, de parca aia ar fi singura perioada, genul acela cu figuri intelectuale, care in interbelic s-ar fi tanguit dupa fin du siecle ca contra a perioadei lor, iar acum sunt melancolice gandindu-se la ambele), apoi m-a rupt bucata asta, fotografiaza perfect un moment de-ale mele. Tot albumul suna a standard, este fara cusur. Poate fi ascultata in orice context legat de o stare cool (nu in sensul original), nu exagereaza in nici un sens. Madeleine Peyroux a devenit vocea mea preferata de jazz (eu nu ascult jazz cantat, nu imi plac de loc performantele vocale) pentru ca este incantator de naturala. Usor nostalgica si romantioasa. Are ceva din Billie Holiday, dar Billie nu imi place. Ar fi pe gustul unor foste prietene cu care ma simteam mandru sa merg pe strada. Poate de-aia imi place, imi aminteste de ele, ca un vanticel usor, racoritor, neinsemnat.