Ce vremuri...

La ora opt au plecat de acasa. Doamna P le-a spus ca le lasa lumina aprinsa pentru a nu calca in strachini atunci cand s-or intoarce. Poarta a zanganit cald si au luat-o usor pe straduta, evident, pietruita. O balabusta pompa apa intr-un lighean, iar ei i s-a parut foarte amuzanta, a comparat-o chiar cu un calaret indian. Au ras amandoi. Au ajuns pe Corso oadata cu toata lumea. Toti brailenii erau imbracati dupa ultima moda de acum 20 de ani si se plimbau mandri, calmi purtand discutii, fara indoiala, elegante. Cei doi erau degajati. Lala - miniona, atat de atragatoare in rochita ei de matase, cu floricele, si sandalutele cu model din bilute (multe bilute albe si cateva portocalii - o floricica), cu taila ei ce o puteai cuprinde cu palmele si tatele din alta epoca (una viitoare).
Marcel, atat de slab...
La promenada toti se saluta intre ei insa Marcel si Lala mai scapa din momente pentru ca sunt fascinati de discutia lor. Discuta mai mult nimicuri.
Pe Carol Max (fost Bd. Carol, actual Carl Marx) ii intalnesc pe Cicerone si pe Tea iesiti seara, ca si ei. Continua drumul impreuna, cele doua perechi la brat. Unii atunci, altii vor fi. Cele doua cupluri seamana foarte mult, insa asta o observa doar Marcel.
Dupa o inghetata pe o banca, fleacuri si prostioare pe care cele doua le povestesc despre aventurile lor de bicicliste, ajung pe Republicii si hotarasc sa mearga la terasa Mercur.
Toti au cam 24 de ani.
Orchestra scartaie incet un Adios Muchachos, arcusurile le impung inimile. Oamenii rad si vorbesc tare, paharele clincanesc, felinarele ce proiecteaza pe apa lumini cu ecou potenteaza foarte tare albul fetelor de masa, cateva perechi danseaza. Detasare, voluptate, frivolitate, semi-plutire, toate dozate dupa bataile inimii. Se aseaza la ultima masa libera si isi aprind cate o tigara. Chelnerul ii serveste cu vin, iar Dunarea curge greoi cativa metri mai jos.

Inima fiecaruia este foarte rosie. Dunarea curge, aceeasi, si acum. Florile miros, aceleasi, si acum. Marea mai jos. In scoica de la Casino canta o orchestra (poate a lui Sile Dinicu). Violeta o ascult si eu acum, asa cum o asculta strabunica'miu, pe patefon, in '38. Sangele este acelasi, si curge si acum. Cei patru, desi fiecare cu cronosul, tempoul, ritmul lui, cu imaginatia lui despre trecut si despre viitor, cu sinapsele, se niveleaza, se disipa, se scufunda ca si/impreuna cu si in -toti ceilalti. Se canta Jalousie, ele vor sa danseze. Ei promit ca dupa inca un pahar vor dansa. Se canta La Comparsita iar vinul, se face, lin, sange.

MAMBO - Patricia (avem doar caballo viejo pt ezemlificare!!!

Cvartetul iese la dans. Dupa aceea se intorc, razand, la masa. Ceva parca e schimbat. E straniu. Sentimentul, difuz, este acelasi in toti. "Cine stie?"

Pleaca, cam in acelasi timp cu toata lumea, la 12. Regina noptii miroase iar privighetoarea canta. Sexualitate exacerbata. Cele doaua cupluri se despart acolo unde s-au intalnit. Marcel si Tea, Cicerone si Lala. Nici macar nu si-au dat seama. De nimic.

Cicerone si Lalaajung acasa. Clanta zangane putin mai electric. Marcel calca intr-o strachina iar orbul iese ca un fulgeras din casa. Le spune fericit ca la cei 90 de ani ai lui nu ii putea astepta treaz pana la ora asta, si de-aia a stins lumina: "Ca sa calci tu in strachini!" Cei trei rad cu pofta. Din casa, doamna Policala il face "bosorog pezevenghi" pe al ei barbat. El rade cel mai tare. El stie ca cei doi vor un copil, de aceea le va canta un cantec grecesc de amor. Tea il va mangaia pe Cicerone si se vor duce in camera lor, sus.

Policala ii va spune nevestii-sii ca in seara asta CEVA S-A SCHIMBAT. Cei doi vor face amor, printre plosnite. Prietenii lor faceau amor, in cu totul alt timp. Si totusi s-au SCHIMBAT. Si nimeni nu si-a dat seama, nu avea de ce.