copy paste #2

Le transmit pe aceaasta cale cele mai calde urări de sănătate singurilor irlandezi care-mi plac cu adevărat în muzică: Shane MacGowan şi Dolores O’Riordan. Au mai fost doi, dar au murit, şi oricum unul dintre ei era şi negru: Rory şi Phil, odihnească-se în pace… A! Şi nişte pupici fetelor de la Corrs! De ce sunt atât de puţini?! Pentru că Irlanda este o ţară tristă, populată cu porci irlandezi. De ce? Pentru că condiţiile meteo sunt foarte nasoale, aşa că localnicii se apucă şi beau şi se intristează şi se frustrează şi se revoltă împotriva celor mai inteligenţi decât ei. Dacă am ajuns la condiţii meteo, este timpul să introducem şi concertul Sinéad O’Connor de la Arenele Romane în tablou. Soare la apus, încadrat de un dublu curcubeu, pe un cer variabil mai mult noros, deci un spectru crepuscular gălbui, şi vânt uşor răcoros. Deci epifanie. Umplând o treime din spaţiu, publicul spectator, pestriţ ca la orice eveniment cu afiş, se prezenta pătruns de încărcătura momentului, aşa că organizarea impecabilă a simptomaticului unic stand cu băuturi a trecut neobservată. Deci s-a stat voluntar pe uscat. Spectacolul a fost total. În centrul atenţiei, starleta cu fenderul la purtător: o mămică britanică clasică, sensibilă şi sensibil supraponderală, îmbrăcată ca femeia care ne vinde una-alta la buticul din Piaţa Sudului, plângându-şi de milă pe acorduri irish. Deci, world music. Versurile, bineînţeles, antimperialiste, multiculturale, green-peace şi de dragoste neîmplinită. Trupa era completată de un nene aşezat la chitară acustică şi încă unul la orgă. Piesele decurgeau astfel: începând, biensur, cu începutul, aveam un intro etno la orgă (rar două acorduri de chitară), la care publicul, atins la coarda sensibilă, aceea celtică, adânc împlântată în sufletul poporului nostru poetic-muzical, vibra. N-aş spune că era clar din folkul poporului vecin şi prieten de la nord-vest de Canalul Mânecii, ci că mai degrabă venea dintr-o zonă indefinită, arhetipală. Dacă v-aţi gândit la Jah Wobble and The Invaders Of The Heart sunteţi departe de adevăr şi ar trebui să vă îndreptaţi imaginaţia şi memoria spre o zonă mai de penarul transparent cu clape. Apoi un acord de chitară de la protagonistă, alte acorduri de la acompaniament şi vocea divină. De aici totul decurgea natural până la final. Apoi Nothing Compares To You, acustic, frumuşel. Apoi Downpressor Man pe ritm ska, la fix pentru congregaţia rastafariană de la faţa locului care a găsit prilejul să bage ceva mişcări de Cărţile Junglei, adică Walt Disney.
Au urmat două bisuri după care Sinead a putut să-şi facă masajul pe care-l comandase în backstage şi să mănânce eco din farfurii eco cu furculiţe eco iar apoi, după digestie, să se gândescă la copiii ei şi la copiii lumii afectaţi de toate nenorocirile posibile iar noi să adormim obosiţi după un concert incendiar.

shane macgowan & sinéad o'connor - haunted (ztt, 1995)