un an bun

la cumpana dintre ani, toti limbricii incep sa transpire. isi baga bani in buzunare si isi pun chiloti rosii: festivitatile incep. toate animalele se injura, se lasa de fumat, isi dau pumni, rid golaneste, baga tiribombe asurzitoare, se imbaloseaza pe sub visc, beau spumant drojdierist, se imbuiba cu multe chestii pe care le'au luat de la cora. si'au facut provizii. viata pulseaza in inimile lor sanatoase; e scirboasa jungla daca n'ai chef de ea.

citeodata merge o ura bolnava, asa cum simt eu acum. o frica, o dorinta de ordine estetica.

sint obosit dar am un apetit supradimensionat.


era vorba sa zic niste albume degeaba de anul asta. mi'au placut cam 100 din nustiucite am ascultat. 10%.?. e bine zic. despre 5 dintre ele am scris in sunete deci copy paste de acolo de la mine din folderul "sunete" adica. in revista am mai pomenit 5. din random 200, ale mele parca mai random decit ale celorlalte 19 celebritati critic-muzicale.

la noapte aveti: de ascultat festive 50 pe dandelionradio, de citit textele cretine pe care le'am scris in trei ore pentru brosura simbetei sonore si audiat selectia neasemuit de neasemuita pe care am facut'o, de pregatit pentru niste interviuri pe care le'am luat unor oameni respectabili pentru o revista care se va chema avec, si pentru concerte gen vandermark la ctrl, piesa anului in cele ce urmeaza



Pearl Harbor – Something About the Chaparrals (Mexican Summer)
Hipsterist vorbind, avem California cu partea ei de surfisme adolescentine, ceţuri date de sclipiciul picăturilor de apă pe pielea sportivilor visători, Pichfork, psihedelia à la légère, dream pop shoegaze Best Coast Boat Club Real Estate Washed Out şi, cum puteam să nu bifăm, deşi fără vreo legătură, Grizzly Bear. Tehnic şi istoric vorbind, este vorba de două surioare blonde, Sky, 14 ani, la chitară, şi Piper. Lor nu le place vara, stau cu buldogii lor în casă şi, acum vreun an s-au apucat să cânte. De atunci au scos indie: Calistonia Dreamin şi Wish We Where Here, şi major, la Mexican Summer 12”ul din titlu, produs de Cole Greif-Neill de la Haunted Graffiti. Au cântat pe aceeaşi scenă (şi) cu trupele cu care sunt băgate în aceeaşi oală. Ceea ce mă prinde definitiv la ele este maturitatea instrumentaţiei şi a compoziţiei. Foarte profy gagicele, afară de talent pentru a transmite stări, se mişcă şi foarte bine prin bucătăria sunetelor. Descriptiv vorbind, muzica este tristă şi frumoasă. Evocă nostalgii. Sintetic vorbind, muzică americană de mers tare cu o maşină europeană, la apus, pe serpentine, cu marea într-o parte, şi cu viaţa, oricare ar fi ea, în spate.

Predrag Delibasich – This Season’s Colorful Tones (Heartless Robot Productions)
Îţi iei plasa, te încalţi, iţi pui geaca pe tine. Verifici dacă ai ţigările, portofelul şi cheile. “Mă duc să iau pâine şi sifoane!” “Bine, să nu întârzii mult”, îţi răspunde o voce de femeie. De aici, fantezia te duce la aeroport, la 20000 de kilometri depărtare, şi poate că nu te va întoarce niciodată. Pe Predrag D, l-a dus acum 20 de ani din Belgrad, Balcani, Europa, în Pearth, Australia. Traseul lui a continuat romantic de la babysitter, muncitor pe şantier, taximetrist, la galeria de artă. De 9 ani până acum a infiinţat vreo grămadă de trupe. A parcurs, şi în muzică, multe meserii (ca poli-instrumentist şi ca genuri abordate). Revista Wire îl bagă într-o poveste baltico-armenească. Noi, ştiind mai bine decât revista Wire, vă zicem că albumul ăsta este un melanj superb de industrial simplu şi penetrant, cu ritmuri repetitive, prin care zbiară teme profunde, balcanice, mai jazzy sau mai etno, mai cu coarde sau mai suflate. Edificiul se contruieşte foarte firesc şi solid. De la 20000 de kilometri, Predrag se gândeşte la cea mai mândră patrie din lume, îşi aminteşte o scenă cu un ţigan (Happy Hobo) la costum, cu un contrabas pe spate, pe o câmpie verde, trece de o cale ferată, îsi indeasă pălăria pe cap şi se îmbarcă în tiribombă (comèdie). Deci încă câteva taguri: energie, nobleţe, ameţeală, înălţime, răs, copilărie, libertate, nebunie. Pâine, sifoane, cineva?

BlakRoc – BlakRoc (BlakRoc)
Hip-Hop’ul este în căcat de câţiva ani buni. Hard-Rock’ul este în căcat de şi mai multă vreme. Singurele chestii care par să le mai scoată la lumină sunt amestecurile. Acum vreo 8 ani doi neni tinerei din Ohio şi-au făcut Black Keys şi, după ce şi-au luat doctoratul în blues cu Junior Kimbrough, au scos unele din cele mai tari înregistrări de hard ever. Unele dintre ele s-au auzit şi prin cluburi din Bucureşti, cântate de 2Galbini, acum 6-7 ani. Anul ăsta, domnul label executive Damon Dash, a făcut nişte ture cu limuzina la studioul BK. 11 la număr. De fiecare a adus nişte bunătăţi oarecum expirate cu el: Jim Jones, Mos Def, RZA, Raekwon, Q-Tip, Ludacris, Pharoahe Monch, Billy Danze (M.O.P.), Nicole Wray, NOE, şi una expirată chiar definitiv, Ol' Dirty Bastard. Băieţii albi au înregistrat cu băieţii negri şi a ieşit o jmekerie foarte simpatică. Avem riff’uri înfipte şi dinamice, tobe drepte şi puternice, instrumentaţii repetitive hip-hop şi intervenţii vocale R&B (Auerbach şi Nicole Wray), melodii de dat în cap şi poveşti hip-hop clasice (golănie şi profunzime). Deşi unele legende (Mos Def , Raekwon) sună obosit, piese produse impecabil ca Dollaz&Sense fac albumul să pară un clasic al domeniului.

Fire! – You Liked Me Five Minutes Ago (Rune Grammofon)
Fire! e un trio format din Mats Gustafsson la sax şi Fender Rhodes, Johan Berthling (Tape) la bas, chitară electrică şi orgă Hammond şi Andreas Werliin (Wildbirds & Peacedrums) la tobe. Din 1986 până acum, Mats a colaborat cu oameni gen Derek Bailey, Ken Vandermark, The Ex, Otomo Yoshihide, eYe, Zu sau Sonic Youth. Ceea ce ştie el cel mai bine e să scoată unele din cele mai vii sunete auzite vreodată dintr-un instrument muzical. Doameniul lui de activitate este avangarda, iar metoda - free improv. La ora actuală, cu trupa lui de bază, The Thing, el deconstruieşte cu multă vigurozitate piese White Stripes, Lightning Bolt, Bowie. Acest album este inspirat din estetica poetului Black Mountain Robert Creeley. Metoda constă în intro-uri lungi şi grele hipnotice prin mişcarea lentă de bas şi tobe peste care explodează cu cruzime saxul lui Mats. Fie că exprimă fericire sau mizerie, acesta este agonizant. Lucrăturile pe orgă şi chitară asigură schema pshihedelică a operei, iar alte efecte electronice îi dau prospeţimea şi îi relevă inteligenţa. Întrebarea mea este: cât de tare se poate sufla într-un saxofon?

Middx – Middx (2 Track Recordings) + myspace
“Oricine are un fel de viaţă secretă, chiar dacă aceasta este numai în cap. A mea e să fac muzică, deci asta e încă fantezia mea, chiar dacă e reală. Prin anonimat mă simt liber. Când eram copil şi ascultam discurile tatălui meu, sau când am început să ascult radiouri pirat nu ştiam nimic despre cei care făcuseră muzica, aceste este sentimentul pe care vreau să-l recreez.” Nu ştim cine zice asta, ştim însă doar câteva producţii ale sale. În apartamentul lui, un englezoi are o chitară şi un laptop. Trimuful tehnologiei şi al muzicii indie, el scoate, pentru mine, piesa anului, Got Me Going, o bucată foarte simplă şi sănătoasă de ritm şi bucurie. Nu ştiu de unde vin toate sample-urile care o alcătuiesc, dar piesa The Hollies are chitara (în cheie madchester) trasă de omu’ iar vocea soul de o colaboratoare. Deşi este încă în underground, muzica inovatoare, eclectică, glitchoasă a lui Middx a fost pe radiouri ca NME, Xfm sau Dandelion, DJ’i ca Rob Da Bank, Kissy, Nemone, Pete Tong cântând remixul Middx la Winter Hymnal de la Fleet Foxes. În ultima piesă de pe album, Epilogue to Autotune, o auzim pe Cher trecută prin vocalizer, peste o chitară hip-hop şi punctuaţie hard bop asigurată la saxofon. Nicicând n-a fost Cher mai misterioasă... Să-i gândim un gând frumos, să rămână liber, underground.

simbata sonora: baba cu mitraliera (a sit-down comedy)

Umorul in muzica serioasa

Umorul nu este o chestiune între creator şi Creator, ci între creator şi destinatar; el ţine de o relaţie socială. Ab absurdo, el poate însă fi delivrat şi ca solilocviu în cazul tristei situaţii în care lipseşte un limbaj comun. Creaţia muzicală permite ambele pentru că este prin excelenţă ne-naturală. Stravinski explica într-o prelegere că ciripitul păsărelelor sau susurul răului de munte pot constitui cel mult un punct de plecare în construcţia muzicală, dar aceasta ţine fundamental de raţiune, fiind astfel artificială: are nevoie de receptare, refută solipsismul, anulează singurătatea.

A vorbi serios despre comic poate părea paradoxal. Însă, în spiritul unei idei a lui Wittgenstein, clădim opera de week-end doar pe glume pentru că acestea amplifică paradoxurile fundamentale ale limbajului. Simţim mândria de a-l performa intimă teoriei comediei. Vom râde prin antichităţi în care umorul se construia simplu prin vaudeville-uri, vom râde de râs, vom sângera (adânc) râzând la ironii. Vom trece prin diferite tehnici de la gaguri la cover şi mash-up-uri căutănd repere între un comportament prosocial vs. baba cu mitralieră prin muzici demne de fun-ul de sâmbătă.

Ne-am dat seama că umorul este valabil şi profund doar în chestiunile trase voluntar, cu cadenţă accelerată: dacă limbajul comun lipseşte, umorul din muzică tinde să se disipeze printre nicovală şi scăriţă ca o rafală de gloanţe oarbe.

Vă simţiţi îmbătrâniţi?

Jean Constantin - Les pantoufles a papa (1957)
Jon Rose - Table 4 (Violin music for restaurants, 1991)



Carte blanche lui Victor Stutz, în parteneriat cu asociaţia Jadd


SÂMBĂTA SONORĂ este un program al asociaţiei Jumătatea plină în parteneriat cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti.

Parteneri media : 24 FUN, stiupecineva.ro, LiterNet.ro, Feeder.ro, HotNews.ro, onlinegalley.ro, tonight.eu, Port.ro, Suplimentul de cultura, freshgoodminimal.ro, veiozaarte.ro